Un semafor și o lecție

Și însăși fântâna din care a țâșnit râsul vostru a fost adesea plină de lacrimi.

Și cum ar putea să fie altfel?

Cu cât mai adânc vă sapă-n ființă tristețea, cu atât mai multă bucurie veți cuprinde în voi.”

Kahlil Gibran - „Profetul”

Conduceam pe o stradă din Timișoara. Tocmai avusesem un spectacol cu sala plină (Sala Capitol). Eram fericit, împăcat pentru că îmi făcusem treaba, reușisem să aduc bucurie unui număr destul de mare de oameni.

La un semafor, a oprit lângă mine o mașină gri. La volan era o fată tânără. Emoțiile pe care le trăiam erau atât de puternice încât îmi venea să strig în gura mare „am avut un SUPER spectacol și am văzut sute de oameni minunați!!! Viața e atât de frumoasă!!!”. Dar fata din mașina gri avea privirea pierdută, fără direcție și era cuprinsă de o tristețe care umbrea tot bulevardul. Nu ai nevoie decât de două clipe ca să simți când cineva e cuprins de o asemenea tristețe. Mâna dreapta butona aparatul de radio în căutarea unui cântec care să-i schimbe atmosfera din mașină (și din suflet) sau poate să-i ofere o soluție la problema pe care o rostogolea în minte. Sau poate căuta un sens nou în viață… Cine știe?!

Imaginea asta m-a impresionat foarte mult. Cum puteam eu să plutesc pe un nor de rai și fata din mașina gri să se zbată într-o negură atât de întunecată? În aceeași clipă, două persoane la o distanță de nici 3 metri, în două stări total diferite. Cum aș fi putut să-i ofer din bucuria mea? Cum aș fi putut să o conving că nu merită să irosești nici o secundă trăind în tristețe?

Semaforul s-a făcut verde. A plecat mai departe. Spre care loc? Spre ce fel de viață? Spre care sens al existenței? Spre ale cui vise? Către ce planuri? Lăsa în urma ei bucurii, amintiri frumoase, zâmbete sau iubiri neîmplinite? Îmbrățișări sau despărțiri?

Reușisem să aduc bucurie unei săli pline de oameni, dar pe ea nu am reușit să o schimb. Nici nu aveam cum. Ea, însă, mi-a schimbat starea. M-a pus pe gânduri și mi-a amintit de poemul filosofic al lui Kahlil Gibran, din care am citat mai sus.

Da, toate emoțiile sunt necesare, pentru că suntem oameni. Tristețea șlefuiește sufletul astfel încât fericirea să ajungă în adâncul ființei noastre. Clipele de melancolie, de meditație, momentele când ne punem întrebări la care răspunsurile sunt însoțite de lacrimi, toate acestea ne sunt necesare pentru că din ele se vor hrăni bucuriile pe care le vom trăi și pe care le vom împărtăși.

Știu că, de cele mai multe ori, găsim mult mai multe motive de melancolie și de tristețe. E, oarecum, normal. Dar, TE ROG, nu pierde prea mult timp cu aceste emoții! Pune-le la treabă! Folosește-le! Nu-ți construi o casă pe tărâmul lor. De ce? Pentru că și așa lumea asta e destul de rătăcită și, vezi bine, și-a pierdut busola: vrea fericire, dar nu știe cum s-o definească.

În schimb, dacă tu vei fi un model de fericire, un model de om care, indiferent de evenimente, trăiește în bucurie, îi vei „molipsi” și pe ceilalți cu bucuria ta. Sau, măcar, se va trezi în ei speranța că „se poate!”. Se poate să trăiești în bucurie și în pace. Este posibil să trăiești împlinirea indiferent de ceea ce se întâmplă în jur. Poți să-ți construiești o viață frumoasă în ciuda tristeților și dincolo de întrebările înlăcrimate.

Viața e prea frumoasă ca să vezi, ca să trăiești, ca să călătorești doar pe una dintre paginile ei. Nu te rezuma doar la această pagină, doar la acest paragraf!

Hei! S-a făcut verde! Accelerează și descoperă și alte drumuri! Și alte capitole!

Te îmbrățișez cu mare drag!

Ștefan

PS: În 2020, când eram închiși în case, am făcut un eseu video în 15 episoade, plecând de la poemul „Profetul” de Kahlil Gibran. Mari teme ale vieții în clipuri video de 3 minute. Dacă vrei să le vezi, te invit să le descoperi accesând linkul următor: https://youtube.com/playlist?list=PLZpSuCWfQBXvmSpnGrOfWKs6w...