Voiam doar să știu dacă și tu vezi că e frumos!

„Compasiunea față de toate ființele vii este cea mai fermă garanție a moralității.” – Arthur Schopenhauer

Țineam niște cursuri de teatru pentru copii la un After School din București. Erau copii foarte inteligenți, așa cum sunt mai toți oamenii la început de drum. De cele mai multe ori ajungeam acolo destul de obosit și abătut. Întrebările și zâmbetele lor mă puneau întotdeauna pe picioare. Am ajuns să mă întreb cine este, de fapt, mentorul și cine discipolul aici?

Într-o zi, o fetiță face un desen și mi-l arată. „Îți place?” Sincer? Nu era o capodoperă. Niște linii colorate, un fel de cer, câteva flori, chestii pe care le fac de obicei copiii. Eu nu știu să judec un desen, dar știu sigur că nu era vreun Rembrandt în devenire. Totuși, fiind un copil, i-am răspuns: „Da, e foarte frumos. Îmi place.”

Fetița apucă desenul și îmi zice: „Bine, voiam doar să știu dacă și tu vezi că e frumos!”

Stai! Stai! Staaaai!!!! Deci… cum??? „Voiam să știu dacă și tu vezi că e frumos???” Uite, eu venisem acolo de la niște repetiții destul de dificile. Lucram într-un mediu neplăcut, cu orgolii mari, cu lupte în care nu se foloseau spade, ci laude de sine („eu am făcut…”, „eu am dres…”). Și, da, am auzit și vorbele: „am postat poza aia ieri și acum am peste 500 de like-uri. Uau!”

Iar fetița asta se uita la mine de parcă era un psihoterapeut care încerca să mă trezească dintr-o transă profundă. „Doar te verificam, să știu dacă ești în proces de vindecare” – cam asta ar fi fost traducerea.

Sau, și mai clar (știi că noi, ăștia cu carte de identitate, avem nevoie de mai multe explicații): fetița știa foarte bine ce a făcut cu creioanele colorate pe hârtie. S-a jucat, s-a bucurat și apoi a împărtășit din bucuria ei. Din punctul ei de vedere, acel desen era frumos. Tocmai pentru că aduna în el bucuria ei. Iar bucuria ei, această trăire, nu avea nevoie de like-uri sau de laude.

Tot despre încrederea în sine este și povestea următoare.

Am avut un cățel, un Beagle, cu ceva ani în urmă. L-am luat pui de la o canisă. Dacă te pricepi cât de cât la rase de câini, probabil ai auzit: rasa asta nu prea se poate dresa. E un fel de obrăznicie îmbrăcată în blană, dar cu două urechi lungi, pufoase și bune de mușcat… mă rog, înțelegi tu.

Am fost cu Charlie, totuși, la un dresor. I-am spus din capul locului: nu știu dacă o să-l puteți dresa. „Ei, cum să nu? Trebuie doar să aplicăm tehnica cea mai bună.” Eram foarte curios să văd „tehnica cea mai bună”. „Uitați-vă la el”, zice dresorul, „cățelul nu are încredere în sine. E destul de speriat. Trebuie să-l lăudăm când face ceva bine și să-l corectăm doar verbal când face ceva nepotrivit.”

Am participat la câteva ședințe de dresaj. Când îl auzeam pe dresor cum îi spunea „Braaaavoooooo!”, îmi creștea inima. Mă simțeam ca și cum eu aș fi realizat ceva măreț în viață. „Împlinire”, ăsta e cuvântul. Parcă Charlie tocmai își lua licența în fizică atomică și eu îi plătisem studiile.

Trei luni mai târziu și după muuuulți bani cheltuiți (bravoooo, Ștefan!!!), mă plimbam cu Charlie prin parc. Eu îi spuneam „vino aici!”, el îmi întorcea coada și își vedea de-ale lui. Eu insistam cu autoritate (așa mă dresase… pardon, mă învățase dresorul): „Vino aici! Vino aici, am spus!!!” Charlie grăbea pasul în direcția opusă. Două minute mai târziu mă vedeai alergând și urlând prin tot parcul.

Se pare că dresajul a fost foarte bun. Cățelul ăsta căpătase o asemenea încredere în sine încât, atunci când îl strigam, probabil, în mintea lui își spunea: „nu mă duc eu după toți proștii care mă strigă, dom’le!”

Începusem să am eu probleme cu încrederea în mine. Mă simțeam ca un impostor în calitate de stăpân al unui câine atât de bine dresat. Din păcate, nu mai aveam numărul dresorului să lucreze puțin și cu mine.

Hei! Ai înțeles ideea principală din cele două povești? Nu ai nevoie de cineva din afară care să te valideze, să te laude sau să-ți dea like-uri. Ai nevoie doar de propria validare. Care, da, începe cu acceptarea de sine și cu compasiune pentru făptura minunată care ești (chiar dacă nu ai urechi lungi, pufoase și bune de mușcat!). Ești persoana cu care petreci cel mai mult timp și ar fi minunat să te înțelegi bine cu ea (=cu tine). Să ai răbdare cu tine și să te privești prin ochii lui Dumnezeu. Dacă El a creat atâtea contexte favorabile ca tu să fii astăzi în viață, înseamnă că vede El ceva bun în tine. Am convingerea că te apreciază și te iubește necondiționat. Tu de ce nu ai face-o?

Îți mulțumesc că faci lumea asta mai hazlie și mai frumoasă prin bucuria ta.

Te îmbrățișez cu drag,
Ștefan

P.S. 1 – Pe 28 septembrie jucăm „Micul Prinț – spectacol pentru oameni mari” la București. Apoi, după 1 octombrie: Brașov, Timișoara, Oradea, Târgu Mureș. Îți las linkul către pagina noastră (de data asta nu mai uit :) ) ca să vezi când și pe unde jucăm. Te așteptăm cu mare drag. - https://teatrulrod.ro/

P.S. 2 – Poate ți-am mai spus de cartea asta, dar cred că am citit-o de vreo patru ori și de fiecare dată rămân cu gura căscată. Dacă nu știi ce să citești în următoarea perioadă, caută „Harun și marea de povești” de Salman Rushdie. E plină de mici filosofii camuflate în jocuri de copii.