Un sens, o salvare

Cum depășim suferința pierderii cuiva drag.

Partea 4/4

„Suferința încetează să mai fie suferință

în momentul în care își găsește un sens.” - Viktor E. Frankl

Ce se întâmplă când pierdem pe cineva drag? E ca și cum ne-am trezi într-un nor întunecat de ceață. Dacă până mai adineaori vedeam drumul, puteam admira peisajul, aveam cerul și soarele deasupra capului, deodată dispare totul. Ochii nu mai pot distinge nimic. Nu mai știm unde suntem și de ce clipele se poticnesc în curgerea lor. Ne cuprinde o neliniște vecină cu frica, o îngrijorare care se urcă pe noi ca iedera pe un zid rece.

Altfel spus, dispare viitorul. De parcă cineva a spart cu un ciocan nu doar ceasul, ci însuși Timpul. Și am rămas blocați într-un prezent continuu, dureros, fără perspectiva unui deznodământ. Vedem doar câteva imagini din trecut, amintiri care ne trezesc nostalgii, dar nimic despre viitor.
De ce se întâmplă așa? De ce atâta suferință?

Un răspuns ar fi pentru că ni se schimbă brusc identitatea (una dintre ele, poate cea mai importantă). Dacă până mai ieri eram fiul, soțul / fiica, soția etc, după moartea unei persoane apropiate devenim orfan/ă, văduv/ă. Iar această nouă identitate vine însoțită de o mare de frici. Pentru că nimeni nu știe ce înseamnă, cu adevărat, o viață de orfan sau de văduv. Nu am studiat nici un „manual de utilizare a vieții”, cu capitole de tipul „În caz de văduvie, procedați astfel”.

Un alt doilea răspuns, ceva mai… matematic. Cineva definea suferința sub forma unui raport între Așteptările pe care le avem și Realitatea pe care o trăim. De exemplu, eu mă aștept să trăiesc încă 30 de ani bucurându-mă de prietenia lui X. 30 de ani de vacanțe petrecute împreună, petreceri, sfaturi împărtășite la greu. Dar aflu că a murit într-un accident de circulație. Realitatea îmi încurcă rău de tot imaginea pe care o aveam asupra viitorului și îmi spulberă așteptările pe care le construisem.

Peste acest raport se mai așează un strat: neputința de a face ceva (orice) în situația nouă. Dacă X doar se îmbolnăvea sau accidentul ar fi fost mai ușor și ar fi generat doar câteva vânătăi sau cel mult un os rupt, nu trăiam sentimentul de neputință. Puteam să acționez cumva pentru recuperarea stării de bine a persoanei la care țin. Dar când nu mai pot face nimic, când sunt neputincios, doare foarte tare.

Neputința mă dezarmează. Nu-mi permite să văd că ar putea să existe un viitor. Aici e toată problema.

Iartă-mă că explic atât de matematic ceva ce ține de sufletul nostru. Dar am observat că o privire detașată, aproape tehnică asupra emoțiilor pe care le trăim, ne ajută să le depășim mai repede.

Durerea este, uneori, inevitabilă. Și, cum spuneam într-un mail trecut, nici nu trebuie să luptăm prea mult cu ea. Va lăsa o cicatrice în suflet, dar acea cicatrice poate fi, cândva, un suvenir, o amintire a persoanei pe care am pierdut-o. Eu, sincer, nu vreau să uit de tatăl meu. Nu vreau să-l uit nici pe el, nici momentele fericite petrecute cu el, dar nici tristețea pierderii lui. Pentru că în acele clipe tot el era, tot persoana lui se găsea în prim-plan.

Dar nu am răspuns la întrebarea esențială: de ce se întâmplă toate astea? De ce trebuie să trecem prin așa ceva? Ce rost are? Care e sensul?

Uite, eu nu am fost de față la Facerea Lumii și nu știu exact care a fost rațiunea pentru care existența omului a fost presărată cu suferință și evenimente dureroase. Dar am observat că acei oameni care trec prin experiențe dificile încep să vadă lumea altfel. Au capacitatea de a înțelege lucrurile mai profund. Trăiesc la o altă înălțime spirituală. Și, de cele mai multe ori, au puterea de a le explica celorlalți că viața noastră este stratificată, că există un cer senin deasupra norilor de îngrijorări cu care ne ocupăm sufletul în fiecare zi.
Acești oameni care au plâns, care au multe nopți nedormite în spate, care s-au luptat cu întrebări, acum au o privire mai limpede. Au o înălțime spirituală, sufletească care le permite să vadă în adâncimea sensurilor. Ei pot radiografia realitatea și pot scoate la suprafață esențialul.

Pentru un astfel de om, luptele de putere în cadrul unei firme sau circul politic nu mai reprezintă nici un interes. Nici măcar „ofertele speciale de vacanță” nu prea le mai atrag atenția. Marketingul, falsele urgențe, micile drame sociale, adică acea „gălăgie” care ne bruiază viața nu mai are nici un efect asupra persoanelor care poartă multe cicatrici sufletești. Ele au o forță rar întâlnită de a rezista la intemperiile psihologice și au capacitatea de a ne fi mentori. Acești oameni care au gustat din durere ne pot ajuta să depășim durerea și suferința noastră.

Deci, dacă ai trecut printr-o astfel de experiență, dacă ai pierdut pe cineva drag, cred că Dumnezeu ți-a dat această experiență ca să crești spiritual, ca să devii mai puternic/ă, ca să vezi ceea ce pentru cei mai mulți este o taină. Ca, apoi, să-i ajuți pe cei de lângă tine. Să le fii sprijin, să-i ghidezi în parcursul lor ori să-i ajuți să descopere ce este cu adevărat important în viața asta. Durerea ta te-a transformat într-o forță, într-un apostol. Acum tu știi că e mai important să iubești și să mărturisești iubirea pe care o porți pentru cei dragi decât să alergi după o nouă diplomă pe perete sau pentru un nou post de șef de departament. Acum poți să le arăți și celorlalți că e mai valoros un „te iubesc!” decât un „eu am dreptate și metoda mea este cea mai bună!”.

Viața e scurtă. Pentru unii „scurt” înseamnă 6 luni sau 10 ani. Pentru alții scurt înseamnă 75 de ani sau chiar 104. Nici nu contează cantitatea, ci cum petrecem timpul ce ni s-a dat. Cu câtă iubire și recunoștință îl umplem.
Ai grijă de tine și de cei dragi!!!

Am ajuns la capătul celor 4 Scrisori dedicate despărțirii de cei pe care îi iubim. Sper să-ți fi fost de folos. Am povestit despre tristețe, despre cum putem rămâne împreună cu cei de dincolo, am vorbit despre ce se întâmplă cu noi și care este sensul acestor evenimente. Scopul meu este de a-ți oferi câteva instrumente pe care să le poți folosi pentru tine sau pentru cei apropiați, prieteni sau rude, care trec prin așa ceva. Dacă vrei să recitești seria de Scrisori, o poți găsi pe site-ul ruxanda.ro/blog.

În săptămânile ce urmează vom vorbi despre metode prin care punem control pe universul nostru emoțional. Mai precis, vom descoperi cum putem accesa o resursă infinită pentru a ne motiva și pentru a influența mediul în care viețuim.

Te îmbrățișez cu mult drag! Să fii bucurie! Să fii sprijin! Să fii binecuvântare!

PS.1 - Ralph Waldo Emerson spunea că „Nu este vorba de lungimea vieții, ci despre profunzimea ei”. Asta îmi amintește despre un text scris de Gabriel Garcia Marquez, un fel de testament, în care spunea că dacă ar mai avea zile de trăit le-ar folosi mai mult pentru a iubi și pentru a le spune celor dragi cât de mult îi iubește. E o viziune la care merită să medităm. Și să acționăm.

PS.2 - Cred că omul este făcut, în primul rând, ca să iubească și să aibă grijă de cel de lângă el. Doar că această misiune este bruiată de evenimente rudimentare, un fel de „dosar cu șină și taxă de timbru” care îți încurcă existența. Reamintește-le celor de lângă tine că viața este, în primul rând, o serie de oportunități de a iubi și de a oferi iubire.