Un nihilist m-a lăsat cu gura căscată

Helen Schucman

Abia terminaserăm spectacolul și simțeam acea oboseală plăcută care încheia o zi dificilă așternând peste toate eforturile un sentiment de împlinire. Împărțeam camera de hotel cu un coleg artist, grafician, om foarte talentat și serios, care își făcea treaba cu multă măiestrie. Pentru că adrenalina de după spectacol nu ne lăsa să dormim, ne-am apucat să întoarcem gândurile pe toate fețele. După o pauză de sporovăit, el mă întreabă:

- Da, e frumos turneul ăsta, dar mă întreb: oare merită efortul? Adică, tu nu vezi în ce lume trăim? Mai au oamenii nevoie de spectacole de genul ăsta?
- Tocmai pentru că trăim în lumea în care trăim cred că trebuie să ne continuăm treaba și să batem și mai mulți kilometri și să facem și mai multe spectacole. Și tu, prin ceea ce faci, să înfrumusețezi și mai mult lumea cu arta…
- Dar ce fac eu se numește artă?
- Bineînțeles. Ce întrebare e asta? Păi ce credeai că faci până acum?
- Stau la computer toată ziua, combin culori, forme, spații, imagini… Cred că fac un fel de meșteșug.
- Da, este și meșteșug acolo, dar e și emoție, e și trăire. Este spirit pus în materia. E artă. Este dăruire pentru cel care privește.
- Dar cine are nevoie de “arta” asta a mea?
- Oricine. Unii nici nu știu că au nevoie. Așa că tu trebuie să o faci indiferent dacă ei înțeleg sau nu că au nevoie de Frumusețe.
- Nu înțeleg.
- E ca în dragoste. Cu toții avem nevoie de dragoste. Avem nevoie să simțim că suntem iubiți, dar (poate mai mult) să iubim. Avem nevoie să trăim în dragoste. Dar nu conștientizăm acest lucru. Îl descoperim atunci când ne îndrăgostim. Ceva din noi spune “Mamă, cât de frumos e să simți așa ceva! Mai vreau!” și simți fluturași în burtă și nu mai poți dormi noaptea. Sau ziua, în amiaza mare, visezi cu ochii deschiși. Abia atunci dai de gustul plăcut al iubirii și… mai vrei. Dar tot nu găsești cuvintele să exprimi ceea ce simți. La fel e și atunci când descoperi frumusețea artei. Te miri, te bucuri, te entuziasmezi, poate chiar te îndrăgostești sau trăiești o fascinație și… îți dorești și mai mult. Nu te mai saturi de această călătorie.
Prietenul meu tace. Apoi, cu privirea într-un perete, mă întreabă:

- Și dacă nu ai iubit niciodată? Se mai cheamă că faci artă?
- Poftim?
- Dacă nu ai iubit niciodată?
- Cum adică?
- Păi cum știi că ai iubit vreodată pe cineva?
- Păi nu știi. Simți. Tu nu ai fost niciodată îndrăgostit?
- Nu știu... Probabil.
- Probabil??? (și aici am pus o întrebare cât se poate de idioată) Și cum ai trăit până acum?
- Mi-am făcut treaba și atât.
- Nu se poate! Sigur ai simțit ceva pentru cineva. Totuși, ai o vârstă, ai multă experiență de viață, ai avut o căsnicie, ai 2 copii. E adevărat că relația s-a rupt, dar mă gândesc că ceva a fost între voi. Doar aveți 2 copii…
- Probabil! Dar cum știi că iubești? Cum definești tu iubirea?
Simțeam că seara se transformă într-o lungă ședință de psihoterapie. Tentația era să investigăm trecutul pentru a descoperi momentule frumoase pe care prietenul meu le trăise și pe care la puteam defini ca “momente de iubire”. Dar starea lui emoțională din acea seară arunca o umbră grea până și pe acele amintiri. Deci, ideea de a lua trecutul la puricat nu era prea bună.

Am rezistat cu greu la scepticismul și nihilismul care umpluse camera aia de hotel și care se revărsa până pe bulevard. Dar l-am lăsat să-și verse toată filosofia de viață pe care o adoptase în acea seară. Știam bine că acest om deosebit de talentat și sensibil nici măcar nu credea în lucrurile pe care le spunea. Vorbea emoția din el, nu persoana lui. El trăia, de fapt, o criză. Un moment în care își pierduse direcția, se rătăcise de ceea ce era pentru el Steaua Nordului.

Discuția cu el mi-a scos la lumină o idee care se mai rătăcise și altă dată prin minte mea: când scoți iubirea din viața ta, din ceea ce faci, totul își pierde rostul. Rămâi fără sens. Viața se transformă într-un lung șir de cadre în alb-negru, cu multe nuanțe de gri. Și este foarte ușor să ne pierdem în responsabilitățile de fiecare zi, din fiecare oră, să ne distragem atenția cu accidentele existenței cotidiene și să pierdem perspectiva largă a sensului vieții noastre. Altfel spus, când vezi cât s-a scumpit benzina, uiți că suntem ființe spirituale chemate să lăsăm o lume mai bună în urma noastră.

“Tratamentul” care l-a ajutat pe prietenul meu: un somn bun, de 9 ore, o zi liberă petrecută în natură și o pauză serioasă de social media. 3 “medicamente” cu efect imediat.

Ce am învățat din povestea asta? În călătoria asta numită viață e foarte ușor să te rătăcești, să pierzi cârma, să te scufunzi la prima furtună, să alergi după comori iluzorii, să te lupți cu pirați plămădiți din aburi și apoi să eșuezi pe o insulă a disperării. Toate astea chiar se vor întâmpla dacă uiți că oxigenul vieții este iubirea. Să o oferi, să o primești, să o trăiești.

Tu ce coordonate sufletești ai fixat pe busola ta? Către ce orizonturi călătorești?

Oricare ar fi răspunsurile tale, te rog să primești gândurile mele bune, încrederea și încurajarea mea!

Te îmbrățișez cu drag!

Ștefan