Un înțelept din munți

Mi-a trecut o vorbă pe la ureche: lumea să ferește din calea celui care merge hotărât. Nu știu cine a spus asta, dar am impresia că a spus-o pentru mine.

Vara, când nu prea avem spectacole, evadez într-un sat de munte din județul Neamț, pe lângă Bicaz. Am acolo un vecin care e foarte bătrân. E trecut bine de 80 de ani. Nici nu știu precis cum îl cheamă. Toată lumea îi spune Tataia.

Tataia nu are facultate, nu a fost la cursuri de dezvoltare personală și nici nu îți poate prezenta filosofii care au schimbat lumea. El știe să dea cu coasa (la vârsta lui încă o face foarte bine), să ducă vaca la păscut, să prindă o găină fără să o alerge prin curte (ar fi chiar imposibil pentru el să mai facă asta… și destul de comic). Până acum vreo 2 ani spărgea lemne cu mare dexteritate, ținea oi, capre și gâște.

E genul de țăran care te salută cu mult respect, schimbă o vorbă cu tine, te ascultă și apoi pleacă să-și vadă de treabă. Nu l-am auzit plângându-se de nimic (nici când a fost operat la coloană), în afara faptului că nu înțelege încotro se îndreaptă lumea. Credeai poate că Tataia nu își pune întrebări filosofice? Ha! Iată!

Tataia nu își consumă timpul încercând să priceapă ce se petrece cu planeta. Lasă totul în mâna lui Dumnezeu. Și apoi, din nou, își vede de treabă.

A suferit mult când nu a putut merge la lucru, în zilele când a stat la pat. Nu durerea lui fizică îl supăra, ci faptul că animalele din curte nu vor fi bine hrănite de… alții.

Tataia pășește foarte hotărât. Te întâmpină cu un zâmbet și uneori ai impresia că lasă urme în pământul pe care calcă. Și, în esență, chiar lasă urme mai adânci decât un academician cu o duzină de diplome.

De ce? Pentru că face totul cu dragoste, cu credință și cu bucurie. Și pentru că trăiește recunoscător pentru toate (bune și rele) fără să fi citit vreo carte de wellness.

Tataia știe foarte bine ce vrea de la viață: să-și facă treburile cât mai bine. Atât! Nu cred că are o agendă sau vreo aplicație pe telefon (nici nu are telefon). Nu are un “to do list”. Are programul fixat în memorie de zeci de ani.

Aș vrea să pot povesti mai mult despre filosofia lui de viață, dar asta e tot: se ridică din pat, mulțumește lui Dumnezeu că a mai prins o dimineață deasupra pământului, pleacă la treabă (fie ea grea sau ușoară), face totul cu smerenie, și seara mulțumește lui Dumnezeu pentru că a mai trăit o zi.

Mi-ar plăcea să fiu și eu ca Tataia. Să trăiesc tot timpul în recunoștință, să las frustrările să zboare cu vântul, să îmi concentrez atenția doar pe ce am de făcut și să las lumea în seama lui Dumnezeu. O fi atât de greu?

Tataia e un fel de un samurai autohton, deci nu am pretenții să ating nivelul lui de împăcare cu lumea, dar îți propun să încercăm un exercițiu: timp de 7 zile, când te întâlnești cu cineva, zâmbește-i și ascultă-l/-o. Și chiar dacă întâlnirea durează doar 3 secunde, fă cumva ca după cele 3 secunde, persoana cu care te-ai întâlnit să se simtă puțin mai bine decât înainte de a te fi întâlnit (cu 0,000003% mai bine:).

Fac și eu acest exercițiu în perioada care urmează. Să vedem cum o fi.

Ce zici?

Ah, să nu uit!

Am publicat episodul 12 al podcastului Strada Speranței. Am povestit despre cât de important este să ai un scop, un sens, un proiect către care să-ți fixezi toată atenția. Îl poți asculta aici: https://www.youtube.com/watch?v=7SENS0Hn5aA

Te îmbrățișez cu drag! Și cu un scop: să te fac să te simți mai bine. Cu 0,000003% mai bine decât atunci când ai început să citești această scrisoare.

Să ai o zi minunată!

Ștefan