„În fiecare om există o parte din cer, care îl cheamă acasă.” – Platon
Am dat peste o poveste scrisă de I. Turgheniev. Se numește „Cântăreții”.
Foarte pe scurt: într-un sat izolat din Rusia (secolului XIX), un sat aproape descompus de sărăcie, exista o cârciumă. Ca să ajungi la ea trebuia să treci printr-o râpă seacă, un câmp părăsit, pe lângă un lac cu apă stătută – și să reziști unei călduri în care doar ciorile păreau interesate de trecerea ta.
În acea după-amiază toridă, cârciuma adunase vreo 10–12 oameni. Se anunțase un concurs. Doi dintre cei mai „vestiți” cântăreți din zonă aveau să se înfrunte. Nu te gândi la mari tenori veniți de la Sankt Petersburg. Nicidecum.
Unul era târgoveț. Celălalt… nici meserie clară nu avea. Genul pe care îl vezi mereu prin preajmă, util la toate, cu o viață greu de explicat. Amândoi însă aveau o pasiune: cântatul.
După vreo unsprezece pagini cu descrieri greu de înghițit, Turgheniev ajunge în sfârșit la concurs.
Primul cântă impecabil.
Un virtuoz. Tehnică desăvârșită, treceri line de la note joase la înalte, claritate, vibrato, final spectaculos. Toată cârciuma sare în picioare. Aplauze, strigăte, toți declară: „Ăsta e câștigătorul!”
Al doilea – Yaska (poreclit „turcul”) – vine timid în fața oamenilor. Scoate un prim sunet nesigur. Apoi un al doilea.
„Ca o adiere a unui gând care se rătăcise prin încăpere.”
Uau. Ce imagine.
Al treilea sunet…
Și aici autorul încetează să ne mai povestească despre cântec. Pentru că privirea lui se duce în altă parte: pe fereastră vede apusul și cerul înroșit. Un pescăruș nemișcat, cu pieptul alb strălucitor, reflectând nuanțe roșii – un strop de curățenie și speranță.
Apoi privește către oameni:
— Un bărbat cu ochii închiși, din care se strecurau lacrimi.
— Soția hangiului, mereu acră, acum privea cu ochii mari și părul îi părea mai moale.
— „Străinul sălbatic”, un om cu trăsături aspre, rămas cu gura întredeschisă, incapabil să rostească un cuvânt.
Cântecul lui Yaska se încheie. Ultima notă îl prinde cu ochii închiși.
Liniște.
Pentru câteva secunde nu înțelege de ce nimeni nu aplaudă. Aerul încremenise într-un vis.
Apoi… aplauze. Strigăte. Lacrimi. Bucurie.
În acel univers al deznădejdii, oamenii fuseseră, pentru o clipă, suspendați într-un mic paradis.
Yaska e declarat câștigător. Nu pentru voce. Ci pentru că le-a amintit oamenilor de ceva ce simțiseră demult și de care le era dor. Le-a reamintit că pot iubi.
Povestea se încheie cu „o petrecere strașnică, în care până și cârciumăreasa bău prea mult.”
De ce m-am oprit la povestea asta?
Istoric, parcă suntem locuitorii unui sat în care „se cască o râpă”, în care pare că totul este încremenit în apatie și deznădejde. O stare molipsitoare sau pe care cu greu o poți opri.
Dar în acest „sat” (poți citi: tablou, context, spațiu, timp, perioadă etc) sunt oameni care au resurse, talent, tehnică impecabilă. Strălucesc. Și, la final, parcă-ți spun: „uitați-vă la mine cât de minunat sunt”.
Și sunt alții… care nu au aproape nimic special.
Care acționează stângaci, „ca o adiere a unui gând care se rătăcise prin încăpere”.
Dar care pun suflet.
Adevăr.
Prezență.
Iubire.
Iar lucrarea lor ne amintește de ceva frumos care se ascunde în sufletul nostru.
O concluzie:
Nu avem (cu toții) resurse extraordinare. Nu suntem toți „virtuozul.”
Dar avem cu toții puterea de a mișca inima cuiva.
Prin felul în care simțim.
Prin luptele noastre – câștigate sau pierdute.
Prin micile noastre dorințe care ne țin treji.
Prin idealurile care ne luminează gândurile.
Prin cicatricile pe care, uneori, încercăm să le ascundem.
Astea sunt ingredientele din care e plămădit omul.
Dar temelia…?
Temelia este dragostea.
Dorința de a iubi și de a fi iubit.
Forța care ne ridică dimineața din pat și ne ține vie inima.
Din dragoste facem un sandviș.
Din dragoste stăm două ore în trafic, în fiecare zi.
Din dragoste îngrijim un bolnav.
Sunăm o mătușă singură.
Ajutăm un vecin cu mobila pe scări.
Privim pe cineva în ochi.
Îi ascultăm poveștile.
Răbdăm.
Iertăm.
Îmbrățișăm.
Numai din dragoste.
Și ce dar minunat este acesta.
Și ce minunat că-l putem înmulți.
Îți mulțumesc. Prin dragostea ta aduci mai multă lumină în lumea asta.
Te îmbrățișez cu mult drag,
Ștefan
PS 1 – La mulți ani de Sfântul Andrei și La mulți ani de 1 Decembrie!
Sper să ai oameni dragi aproape, zâmbete până la urechi și inimă senină.
PS 2 – O reamintire: cursul „Dincolo de diagnostic”, dedicat persoanelor bolnave de cancer și aparținătorilor, a fost mutat pe platforma Udemy. Din acest motiv, accesul e cu 50% mai ieftin (platformă mai prietenoasă:) și mult mai ușor.
Sper din toată inima să nu ai nevoie de el, dar dacă știi pe cineva care s-ar putea folosi, poți să-i trimiți acest link: https://www.udemy.com/course/dincolo-de-diagnostic | 
