„Tot ceea ce îți dorești se află dincolo de frică.”

„Tot ceea ce îți dorești se află dincolo de frică.” – George Addair

Început de Noiembrie 2023. Dimineață. Ploua mocănește, dar era totuși cald. Am ieșit la alergat. Eram în turneu pe la Piatra Neamț și știam bine locurile unde poți face mișcare într-un peisaj frumos. Am luat-o pe lângă lacul Bâtca Doamnei, spre un deal abrupt care seamănă cu o piramidă.

Alergam ca să scot rugina din oase — dar și pentru că mă urmărea un nor greu de frici.
La Galați trebuia să scot o premieră și actorul principal tocmai se retrăsese din proiect. Aveam de coordonat un cor de 20 de persoane și încă vreo 10 actori, plus echipele tehnice, scenografia, mișcarea scenică, scenariul și muzica spectacolului. Eram într-o situație absurd de complicată. Singura soluție era să joc eu rolul principal, deși părea imposibil cu toate celelalte responsabilități.

Acasă, cineva drag era cu viața atârnând de un fir de păr. În acea perioadă, fiecare zi era pentru mine o pendulare continuă de la un set de griji la altul. Și peste toate astea, aveam turnee.
Așa cum Pescărușul Jonathan Livingston (din cartea lui Richard Bach) se odihnea în zbor, eu mă odihneam în spectacole, pe scenă.

În dimineața aia nu știu sigur de ce alergam. Ca să fac mișcare sau ca să scap de frici?! Oricum ar fi fost, m-am pomenit alergând din ce în ce mai repede, ca și cum voiam să-mi ating o limită. Și am atins-o.
Dar tocmai atunci am ajuns la poalele acelui deal piramidal. Îl știam din copilărie — pe un drum ocolit și ușor ajungeai sus, la ruinele cetății dacice Petrodava.

„Dacă pot să ajung în vârf, pot să trec prin orice.”
Mi-am spus asta și m-am oprit câteva clipe. Dealul e foarte — foarte! — abrupt. Pe două laturi are pante aproape verticale. Obosit și transpirat, mi-am spus din nou, ca un acrobat care sare în arena circului fără plasă de protecție:
„Dacă pot să ajung în vârf, pot să trec prin orice.”

Am început să urc. După primii zece metri mi-am dat seama că sunt complet nebun. Era extrem de abrupt. Pământul ud, frunzele alunecoase, și trebuia să mă cațăr agățându-mă de rădăcini și crengi. Nu urcam, mă cățăram — ca un animal care caută instinctiv sprijin în copaci și pietre.

„Dacă pot să ajung în vârf, pot să trec prin orice.”
Nici măcar nu ajunsesem la jumătate când am simțit că rămân fără aer, iar picioarele îmi tremurau ca piftia. M-am uitat în jos și m-am speriat. Dacă până atunci fugeam de gânduri, acum fugeam de golul din urma mea.
Ceva mi-a spus că oricum în jos nu mai pot s-o iau.

Sincer? Era o parte din mine care voia să nu reușesc. Ca să-mi spună apoi: „Uite, n-ai putut ajunge în vârf. Deci nu vei putea trece nici prin încercările de acasă sau de la teatru. Mai bine renunță.”

Am apucat din nou crengile, am împins cu picioarele și am tras cu mâinile. Am început să scot sunete ciudate, ca un luptător medieval care mai dă câteva lovituri înainte să cadă în noroi. Și am început să vorbesc singur:
„Hai! Haaaai! Mai ai puțin! Haideee!”

Panta s-a domolit brusc. Am zărit câteva flori de toamnă. Iarbă deasă și scurtă, cum crește doar pe creastă. Pădurea s-a rărit și am ieșit într-o poiană. Apoi… în vârf.
Am văzut muntele Ceahlău. Valea Bistriței. Case, drumuri, și alte piscuri mult mai înalte.

Am căzut în genunchi acolo. Gâfâiam și mi-au dat lacrimile. Acel „ceva” mic și fricos din mine nu voia să recunoască, dar realitatea era clară: am ajuns în vârf. Deci pot să trec prin orice.

După ce mi-am mai tras sufletul, am căutat ruinele cetății dacice. Acolo, de o ramură a unui copac singuratic, cineva atârnase un leagăn. Să stai în el și să privești peisajul din fața ta… să lași totul să-ți curețe sufletul.
Să-ți amintești că Bistrița a spălat disperările și tristețile atâtor oameni. Că pietrele din spatele tău au fost cândva temelia unei cetăți de apărare. Că oamenii au suferit, s-au zbătut și apoi au sărbătorit. De mii de ani.
Și că nu ești singurul care trece prin greutăți. Sunt alții care suferă mai mult decât tine.

(fotografia de la începutul mesajului este chiar din acel loc)

M-am întors de acolo alt om.
Am coborât pe aceeași pantă abruptă cu o singură convingere în minte: pot să fac orice.
În vârful dealului luasem câteva decizii importante. Cea mai importantă dintre ele: Orice s-ar întâmpla, voi face față. Voi găsi o cale. O voi scoate la capăt. Nu știu cum. Dar știu că voi reuși.

Proiectul a ieșit. Cu greu, cu oboseală uriașă. Dar a ieșit. Și a fost unul dintre cele mai frumoase la care am lucrat vreodată.
Acasă? A urmat o perioadă foarte dificilă. Dar s-a încheiat cu o binecuvântare — am depășit cu toții momentul și am ieșit mai întăriți în credință.

Nu-ți scriu toate astea ca să mă laud. Nu e nimic eroic aici.
Ți le scriu doar ca să-ți spun că toți avem greutăți. Nu putem scăpa de ele. Și se pare că vremurile de acum sunt mai potrivnice pentru unii dintre noi.
Dar vreau să-ți transmit ceva: ai puterea de a trece prin orice. Vei găsi o cale. Vei ieși la lumină. Și orice s-ar întâmpla… poți să o faci!
Iar după ce reușești, vei putea ajuta și pe alții să creadă în ei și în forța lor de a depăși orice dificultate.

Îți mulțumesc că nu renunți.
Îți mulțumesc că mergi mai departe.
Îți mulțumesc că faci lumea asta mai bună prin curajul și strădaniile tale.

Te îmbrățișez cu drag,
Ștefan

PS.1 – Știu că scrisorile trecute au fost mai vesele. Dar pentru că am întâlnit mulți oameni apăsați de greutăți în ultima vreme, m-am gândit să împărtășesc cu tine acest episod. Poate îți e de folos. Sau poate știi pe cineva care are nevoie de această poveste. Dacă vrei să recitești scrisorile vechi, le găsești aici: ruxanda.ro/blog

PS.2 – O reamintire: pe 12 octombrie jucăm „Micul Prinț – spectacol pentru oameni mari” la Sala Dalles din București, de la ora 19:00. Apoi urmează „Nastratin - the smart comedy” pe 24 octombrie și din nou un turneu prin țară. Uite aici programul nostru complet: https://teatrulrod.ro/ Te așteptăm cu mare drag!