„Dacă te uiți întotdeauna spre soare, umbrele vor rămâne în urma ta.” – Helen Keller
Ieșeam cu copiii de la metrou. Imediat după porțile de acces este o rampă dedicată persoanelor cu handicap. E făcută din tablă groasă, fixată pe o structură de fier.
Când mergem spre școală, abia așteaptă să ajungă la rampa asta și să o traverseze tropăind cu toată puterea. Zgomotul pe care îl produce seamănă cu niște tunete răgușite care atrag toate privirile trecătorilor.
Într-o dimineață, când eram mai somnoros, le-am și reproșat: „Vă place vouă să faceți tămbălău pe-aici…”. Efectul reproșului a fost exact invers. Au zâmbit cu gura până la urechi și au confirmat cu bucurie: „Da, nouă ne place să facem tămbălău.”
M-am simțit puțin jenat. Copiii mei deranjează călătorii care se grăbesc la lucruri serioase. Ăștia mici tropăie, se joacă și se hilizesc în fiecare dimineață (în fiecare dimineață!!!). O fi bine?
Ieri, făcându-și ritualul sonor, au primit o privire mai piezișă din partea unui om care se grăbea la lucru. După câțiva pași, băiatul meu m-a întrebat:
– De ce s-a uitat omul ăla așa de urât la noi?
– Probabil că era mai morocănos și l-ați deranjat.
– De unde știi?
– Presupun. Așa părea.
– Dar de ce era morocănos?
– Habar n-am. Poate că are probleme la serviciu, acasă. Poate că a primit o veste proastă.
Fetița, care asculta cu urechile făcute satelit, intervine pentru o clarificare:
– Tata, dar toți oamenii au probleme?
– Oarecum… Adică nu chiar toți. Adică… mai mult sau mai puțin. De ce întrebi?
– Pentru că aproape toți oamenii sunt morocănoși dimineața.
– Mmda… Așa se pare.
– De ce sunt așa de morocănoși? Au probleme mari?
– Cred că sunt speriați. Îngrijorați. Poate sunt nemulțumiți de una, de alta…
Am mai făcut câțiva pași. Ei sărind de colo-colo, ștergând pereții și stâlpii cu geaca sau cu ghiozdanul. Apoi au reluat întrebările:
– Dar de ce nu fac ei mai multe lucruri care să-i facă fericiți?
– Nu știu. Poate că nu mai știu să facă asta. Poate că nu mai știu nici ei ce anume îi face fericiți.
La acest răspuns, copiii mei au rămas cu gura căscată. Dar și eu. Decriptasem o enigmă. Și acum mergeam pe trotuar văzând fețele oamenilor care treceau pe lângă noi. Da, ni se confirma descoperirea: cei mai mulți nu știau ce anume ar putea să-i facă fericiți. Și, din acest motiv, anxietatea, poate chiar depresia, pictaseră umbre pe fețele lor.
– Dar ei nu sunt fericiți când se duc la lucru? – întreabă băiatul după un timp.
– Unii sunt, alții nu prea…
Mă gândeam să nu deschidem subiectul ăsta, pentru că îmi aminteam de o statistică din 2022 care arăta că „6 din 10 angajați spun că satisfacția scăzută la job le afectează negativ viața personală.”
– Păi și atunci de ce se mai duc?
Discuția asta devenea complicată. Cum să le explic că oamenii mari au momente când nu mai știu de ce fac ceea ce fac, când își pierd sensul. Și apoi… cum să-i lămurești unui copil cum e cu sensul? Am încercat să îndrug niște definiții, dar tot ei au găsit rezolvarea:
– Hai, cine ajunge primul la școală câștigă!
Și au rupt-o la fugă, întrecându-se pe trotuar. I-am auzit de departe:
„Am ajuns primul!”
„Ba nu, eu am ajuns prima!”
„Cine ajunge primul e un bursuc!”
Și apoi – hohote vesele care înseninau cerul.
Tradus în limbaj de oameni mari: anxietatea și depresia sunt probleme tot mai frecvente în viața omului de azi. Una dintre cauze este rătăcirea față de sens, față de rost. Sensul nu este un moft, ci un „musai”. Trebuie să înțelegi sau să-ți reamintești de ce faci ceea ce faci. Și, mai ales, să-ți reamintești ce anume te face cu adevărat fericit. Apoi, ca să nu rămânem la stadiul de teorie, trebuie să pui în practică, pentru a trăi acea fericire pe care ți-o dorești.
Pentru că, știi deja, fericirea ta luminează și inimile celor de lângă tine.
Îți mulțumesc pentru că faci lumea asta mai bună și mai frumoasă prin zâmbetele și joaca ta!
Te îmbrățișez cu drag,
Ștefan
P.S. 1 – Vin cu o veste foarte bună. Am pus pe picioare un proiect care îmi este foarte drag. Se numește „Povești cu Cofeină”. Este un atelier care conține povești, strategii de psihologie practică (life coaching), instrumente de aplicat imediat pentru a depăși blocajele mentale și emoționale. Toate astea se întâmplă într-un cadru relaxat (o cafenea), într-un grup mic (25 de persoane). Deci e un fel de atelier între prieteni.
De ce îl fac? Pentru că am observat un lucru: avem nevoie de comunitate, de un spațiu în care să ne simțim în siguranță, să creștem și să descoperim lucruri care se pot folosi imediat, fără prea multă teorie.
👉 Apasă AICI că să ajungi pe pagina de prezentare a atelierului. Te aștept cu mare drag!
P.S. 2 – Știi pe cineva care ar avea nevoie de o asemenea comunitate? Ori poate de o hartă pe care să o folosească pentru a scăpa de blocaje? Te rog să-i trimiți linkul de mai sus. Poți să-i spui că spațiul în care se desfășoară evenimentul are cafea super bună – iar prima doză de cofeină e din partea casei. ☕️ | 
