„Arta este o cale de a dovedi că viața are sens.” – Albert Einstein
Hei! Mă bucur să ne regăsim!
Înainte de a începe această scrisoare, aș vrea să-ți spun că am inima plină de bucurie. Mă simt de parcă a venit Moș Crăciun pe la mine și mi-a adus cele mai frumoase daruri, iar acum vreau să le arăt tuturor copiilor din cartier. Știu că aceste rânduri nu sunt deloc potrivite cu peisajul de astăzi, cu ceea ce vedem pe social media și la TV, dar tocmai de aceea sunt atât de entuziasmat. Nu, n-am câștigat la Loto.
Sunt fericit pentru că, data trecută, am trimis un email cu câteva povești și am lansat o invitație: celor care au povești sau cărți care îi inspiră le-am propus să-mi trimită câteva rânduri sau titluri. Am fost absolut copleșit de numărul mesajelor primite. VĂ MULȚUMESC DIN SUFLET! Abia am reușit să le citesc pe toate. Dar nu contează numărul lor, ci frumusețea poveștilor pe care le-am primit. Unele m-au emoționat atât de tare, încât le-am trimis imediat unor prieteni și le-am printat pentru copiii mei. Sunt foarte recunoscător pentru toate mesajele și ideile primite. Sper să le pot transforma, într-un viitor apropiat, într-un podcast sau chiar într-un scenariu de spectacol.
De ce m-am oprit tot la povești? Întrucât simt că (eu, cel puțin) încă mai am nevoie de metode prin care să evadez. Fiind în turnee zilele trecute, n-am prea avut timp să privesc spre ce se mai zvonește prin țară, dar scurtele discuții cu oamenii pe care i-am întâlnit mi-au conturat o imagine destul de clară. Parcă trăim, de câteva zile, într-un pârjol continuu. Greu mai poți deschide un dialog fără să ajungi la subiecte care ridică tensiunea.
Eu sunt hipotensiv. Dar prefer oricând o cană cu cafea bună în locul unei discuții în contradictoriu. Am învățat asta de la un profesor foarte bun. Îmi spunea că dezbaterile și contradicțiile de azi n-au nimic în comun cu dialectica pe care s-a bazat cunoașterea filosofică în Antichitate. Așa că, pentru echilibrul meu, aleg cafeaua. Poate nu e cea mai sănătoasă variantă, dar cu siguranță e una mult mai plăcută.
Așadar, pentru că am decis să „fiu plecat pe altă planetă” în această perioadă, te invit și pe tine să evadezi. Și azi, și în următorul newsletter.
În acest sens, vreau să-ți trimit două povești din cele pe care le-am primit. M-au atins atât de mult, încât simt că merită să le împărtășesc și cu tine.
Povestea 1 – trimisă de Raluca
„Madame Violette trăia de peste treizeci de ani într-un apartament mic, la etajul trei al unui bloc vechi din cartierul Montmartre. Fereastra ei dădea spre o curte interioară modestă, cu două bănci de fier, o bicicletă ruginită și un copac care înflorea doar primăvara târziu.
Era o femeie tăcută, îmbrăcată mereu cu grijă, de parcă s-ar fi așteptat la o vizită importantă. N-o vizita nimeni. Poșta îi aducea doar facturi, iar telefonul, dacă suna, suna din greșeală. Singura ei ocupație era să scrie scrisori.
Nu le trimitea nimănui.
În fiecare duminică dimineață, așeza o hârtie albă pe biroul mic din colț, lua stiloul negru și începea cu:
„Dragă Pierre…”
Scria despre tot: despre ceaiul de dimineață, despre bătrâna de la etajul unu care nu mai iese din casă, despre tramvaiul care se aude zilnic la ora 17:30. Îi povestea despre filmele pe care le vedea la televizor, despre durerile din genunchi, despre visul în care el încă o ținea de mână pe o plajă cu scoici mov.
Pierre fusese iubirea vieții ei. Îl pierduse în urmă cu 42 de ani, într-un accident naval. Nu se recăsătorise. Nici nu voise. Iubirea ei trăia acolo, în scrisori, ca o cameră în care nu intră nimeni, dar pe care o aerisești zilnic.
Într-o zi, la fereastra de vizavi s-a mutat un băiat de vreo 10 ani. Curios, agitat, mereu cu un caiet sub braț. O zărea pe Madame Violette scriind. A început să-i facă semn. Ea, surprinsă, i-a răspuns timid.
După câteva săptămâni, băiatul a prins curaj și a venit la ușa ei:
— Scrieți cărți? a întrebat.
— Nu. Scriu scrisori. Niciodată trimise.
— Și dacă le-ar citi cineva, v-ar deranja?
Violette a zâmbit. Pentru prima dată, după zeci de ani, a scos din sertar un teanc de plicuri legate cu o panglică roșie.
— Ia-le. Dar să le citești cu inima, nu cu ochii.
Băiatul a dat din cap, serios.
Câteva luni mai târziu, în librăria din colț apărea un volum nou:
„Scrisori de la Fereastra 5 – Povestea unei iubiri care n-a murit niciodată”
Pe coperta din spate era o singură frază:
„Unele povești se trăiesc o dată. Dar dacă le scrii, ele trăiesc pentru totdeauna.”
👉 Un gând care mi-a răsărit în minte după această poveste: important este să fii autorul propriei povești, nu un figurant într-o poveste scrisă de alții.
Povestea 2 – trimisă de Ancuța
(fragment din cartea „Arta de a trăi o viață de excepție” – Jim Rohn)
„…m-am mai dus o dată să văd Doctor Zhivago. Și, sigur, am fost din nou răpit. Povestea revoluției ruse, a doctorului Zhivago și a întregului scenariu este minunată. Întotdeauna mi-a scăpat importanța finalului acestui film. De data aceasta, am înțeles.
Tovarășul General spune, după ce a găsit-o:
— Tonya, cum ai ajuns să te pierzi?
Iar ea răspunde:
— Ei bine, m-am pierdut pur și simplu...
El insistă:
— Nu, cum ai ajuns să te pierzi?
Ea:
— Orașul era în flăcări și noi fugeam ca să scăpăm, iar eu m-am rătăcit...
El întreabă din nou:
— Nu, cum ai ajuns să te pierzi?
În cele din urmă, ea răspunde:
— În timp ce alergam prin oraș, care era în flăcări, tatăl meu mi-a dat drumul la mână și m-am pierdut.
Tovarășul General i-a spus:
— Tonya, asta încercam să-ți spun. Komarovsky nu era tatăl tău adevărat. Nu era. Îți spun, te-am căutat peste tot. Și cred că te-am găsit. Omul ăsta, ruda mea, Doctorul Zhivago, poetul... îți spun, el a fost tatăl tău.
Apoi a continuat:
— Tonya, îți promit un lucru: dacă acest om, tatăl tău adevărat, ar fi fost acolo, te asigur că nu ți-ar fi dat niciodată drumul la mână.”
Și am înțeles. De data asta, am înțeles. În celelalte dăți mâncam popcorn, așteptând să se termine filmul. De data asta, am înțeles. M-am prins. Te rog să o faci și tu. Să asimilezi și să reacționezi.”
Te rog, privește dincolo de perdelele de fum. Acolo se găsesc esențele. Și una dintre ele este că viața asta e mult prea frumoasă și rușinos de scurtă ca să ne-o pierdem cu nimicuri.
Te mai rog ceva: continuă să fii o lumină între oameni. Acum e nevoie mai mult decât oricând de persoane care să inspire, care să aducă mângâiere și pace.
Te îmbrățișez din toată inima și îți doresc mult spor și bucurie în lucrarea pe care o faci și prin care construiești o lume mai bună!
Ștefan | 
