Păstrează legătura

Cum depășim suferința pierderii cuiva drag.

Partea 2/4

„Tot ceea ce iubim profund devine o parte din noi.” - Helen Keller

Tatălui meu îi plăcea să cânte. A făcut școala de muzică la Iași. Cânta la acordeon și cu vocea. Învățase încă din copilărie, de la bunicul meu, care a fost învățător și ale cărui planuri de a face Conservatorul i-au fost date peste cap de intrarea României în Al Doilea Război Mondial.

În casa noastră se cânta mult când eram eu copil. Doar că anii ’90, cu tranziția lor sălbatică, au întristat multe familii din oraș. Și, vorba lui Salman Rushdie, se pare că tristețea s-a strecurat pe fereastră și în casa noastră. Acordeonul a fost uitat într-un colț, bunicul meu a murit, și vioara lui a fost roasă de acarieni. Iar eu descopeream MTV-ul. În loc de romanțe și poezii, la noi în casă răsunau ritmuri sincopate și voci de crainici TV care ne informau că lumea va exploda în scurt timp.

Tatăl meu nu a mai cântat, dar a rămas un iubitor al muzicii. El a murit în 2016. Și știu că a luat cu el o pasiune pe care a abandonat-o pe drum.

Există o vorbă din bătrâni care spune că odată cu tine mor toți morții din neamul tău. Dar!!! odată cu tine trăiesc încă o dată toți morții din neamul tău. Altfel spus: dacă eu sunt acum în viață, tatăl meu trăiește cu mine.

Deci: pentru că știu că lui îi plăcea să cânte, chiar dacă eu nu am calitățile lui muzicale, voi cânta din toată inima. Voi cânta pentru că știu că el cântă cu mine. Pentru că dacă eu cânt, e ca și cum el ar cânta. E cadoul pe care pot să i-l ofer.

Ai pierdut pe cineva drag? Ce pasiuni avea? Ce ai putea să faci ca și cum ai face cu sau pentru acea persoană? Oare ai putea să-i sărbătorești ziua de naștere într-un fel anume? Oferind ceva cuiva în amintirea ei? Exact cum se practică în tradiția creștină, o masă? Un pahar de vin cuiva, unor săraci?

Contează enorm. Și pentru noi, cei de aici, dar și pentru cei de dincolo. Pentru că încă suntem împreună. Și călătorim încă alături. Și oricâte conflicte am fi avut, ei își manifestă dragostea pentru noi. Și se roagă pentru noi. Și noi pentru ei.

E ispititor să te gândești numai la trecut, la „cum era cu ei”, dar nu crezi că ei și-ar dori să ne uităm la un viitor luminos pentru noi, în amintirea lor? Din respect pentru ei? Dacă ai pierdut, să zicem, pe X, nu crezi că X ar vrea să te vadă fericit/-ă? Sigur că da! Dar tu cum vezi acea fericire? Acel viitor? Povestim despre asta în mailul următor.

Te îmbrățișez tare și cu mult drag!

Ștefan

PS 1: Am găsit o idee bună la Marcus Aurelius: „Este rușinos ca, într-o viață în care trupul nu se lasă copleșit de slăbiciune, sufletul s-o facă primul.” Deci, să avem grijă de sufletul nostru. Pentru că alții se sprijină pe noi, au nevoie de noi.

PS 2: Tu când ai vorbit ultima oară, în gând, cu cei care nu mai sunt între noi acum? Când ai cântat ceva pentru ei, ceva ce le plăcea? Poate un colind sau măcar „Hristos a Înviat!” sau orice altceva?