„Direcția dă valoare pașilor, nu viteza.” – Anonim
Un prieten ne-a propus să ieșim la munte după Anul Nou.
Pe 3 ianuarie, cinci părinți cu patru copii, împachetați în haine de fâș, cu rucsacii doldora cu „de-ale gurii”, așteptam nerăbdători trenul spre Azuga.
Nu am avut curajul să mergem cu mașina.
Zi de weekend, după Anul Nou? Valea Prahovei?
Doar dacă îți place să stai șase ore în trafic merită să te aventurezi.
Ajunși la Azuga, popor cât să umpli vreo trei stadioane. Bucurie, fețe relaxate, miros de vin fiert și tot felul de bunătăți care îți răscoleau pofte… costisitoare.
Pentru că suntem niște puturoși notorii, am mers la poalele pârtiei de schi ca să ne dăm pe ea cu privirea. Am privit-o de sus până jos. N-am obosit deloc, n-am cărat schiuri, n-am tropăit în clăpari.
Apoi am pornit puțin mai sus, spre pârtia special făcută pentru puturoși: cea de sănii și colace.
Să-ți explic.
Cică acolo ar fi fost cândva o pârtie de bob. Mai precis, două șanțuri săpate în pământ, care șerpuiesc la vale. La fiecare curbă, șanțul are o margine concavă, astfel încât inerția să nu te zboare în copaci.
Cum nu prea mai știe nimeni să manevreze un bob, niște oameni ingenioși au adus colaci gonflabili, special proiectați pentru zăpadă. Un colac de genul ăsta seamănă cu o cameră de tractor, doar că e colorat și are dedesubt un disc de plastic care îl ajută să alunece perfect.
Distracția e simplă: te așezi cu fundul în colac, un angajat (Doamne, ce job!) te împinge cu un băț prin șanțul acoperit de zăpadă și… la vale! Curbe, serpentine și, la final, o curbă largă unde pierzi viteză și te oprești. De acolo, apuci colacul de o sfoară și pornești la deal pentru încă o tură.
Eu am o amintire din copilărie când m-a dus mama pe un deal să ne dăm cu sania. Nu știa prea bine să o controleze, așa că am prins o viteză uriașă. Ea s-a speriat. Eu m-am distrat grozav.
Așa că îmi doream și pentru copiii mei o experiență de neuitat.
Ne-am băgat în colaci și… la vale.
Urlete, hohote, chicoteli.
„Mai vreau o dată! Mai vreau…!”
Și încă vreo șase ture.
Apoi a venit momentul:
„Acum fără părinți! E mai distractiv așa!”
Am acceptat cu greu. Eram deja cam sătul să urc panta aia. Adică un minut de coborâre și cinci de urcare? La un moment dat te saturi. Mai ales dacă ești un puturos ca mine.
A fost super distractiv.
Doar că unul dintre copii a lungit gâtul peste gard și a observat că mai era o pârtie.
Mai mare. Mai lungă. Mai spectaculoasă.
Și… acoperită cu gheață.
Acolo colacii mergeau pe modul turbo.
Totul bine și frumos până când băiatul meu mă întreabă:
— Tata, dar cum ții direcția cu colacul? Pârtia asta e mai mare.
— Pui frână cu călcâiul, zic eu. Dacă vrei la dreapta, călcâiul drept. La stânga, cel stâng.
— Îmi arăți?
— Sigur.
Mă așez în colac, pe pârtia cea mare. Angajatul îmi face vânt cu bățul și pornesc la vale.
Două secunde mai târziu, mă trezesc mergând cu spatele, cu picioarele în sus, ca un gândac suflat de vânt, rotindu-mă pe pârtie ca un satelit pierdut în galaxie, sperând sincer să nu-mi rămână scalpul prin vreun copac.
Băiatul meu se uita buimac. Clar, lecția despre controlul direcției mai avea de așteptat. O să i-o explic când o să fie mai mare.
Deocamdată, uite ce am priceput eu:
Niște oameni ingenioși au săpat niște șanțuri cu buldozerul. Le-au nivelat bine, au așteptat zăpada și au adus colaci pe care noi îi închiriem.
Distracția e scurtă.
Iar drumul este decis de cel care a manevrat buldozerul.
Noi suntem purtați de gravitație, iar colacul se învârte cum vrea el. De cinci, șase, zece ori merge.
Dar, la un moment dat, trebuie să înțelegi ceva esențial: nu ai niciun control.
Așa că te rog… vezi ce faci cu Anul Nou.
Deja se văd câteva pârtii trasate la orizont. Colacii se învârt zglobiu în fața noastră și e ispititor să alegi potecile bătătorite, deja ocupate de alții.
Le știi. Cele care te scutesc de efortul de a decide tu direcția.
Doar că, de cele mai multe ori, nu sunt chiar distractive.
Altfel spus: nu lăsa acest început de an să pornească fără o INTENȚIE.
Alege o direcție.
Alege un scop.
Un sens.
Un țel.
Pune o dorință în centrul lunetei tale. Alege un vis și agață-ți mintea de el.
Altfel, pârtia te va duce unde vrea ea.
Și, după câte se pare, e scurtă.
Curaj.
Răbdare.
Și încredere.
Poți face călătoria asta mult mai frumoasă, chiar dacă poteca ta va fi călcată de mai puțini. Sigur va fi mai interesantă decât cele aglomerate.
Și încă ceva: e foarte posibil ca, în urma ta, să pășească oameni care au nevoie de o călăuză.
Așa că mergi mai departe și bucură-te că poți fi o inspirație.
Îți mulțumesc că faci lumea asta mai frumoasă prin determinarea și îndrăzneala ta.
Te îmbrățișez cu drag,
Ștefan
| 
