O poveste despre vindecare

„Nu poți traversa marea doar privind în apă.” - Rabindranath Tagore

Există un loc, lângă București, care funcționează ca o vamă între lumi. Din afară, pare o clădire ca oricare alta. În interior însă, trăiesc mii de povești. Dorințe. Rugăciuni. Mărturisiri. Iertări. Iubire. Speranță. Lacrimi.

Povestea de mai jos este una adevărată.

Am locuit 13 ani în Voluntari. Acolo am cunoscut – și mă bucur să îi numesc prieteni apropiați – familia domnului doctor Pavel Chirilă. Cu mulți ani în urmă, el a înființat un hospice în care bolnavii de cancer și leucemie, aflați în stadii terminale, sunt primiți și îngrijiți cu demnitate și umanitate, beneficiind de toate serviciile necesare – în special de sprijin psihologic și spiritual.

Câteva dintre asistentele care lucrează acolo sunt călugărițe. Și, în ciuda suferinței care plutește în aer, acolo am văzut mai multe zâmbete decât în teatre sau școli. Ce căutam eu pe acolo? Poveste lungă… o voi scrie altă dată.

În acest hospice, acum câțiva ani, a fost internat un bărbat fără prea multă familie. Doar câte o rudă sau vreun prieten mai trecea uneori pe la el. Avea o formă de cancer care nu provoca dureri. Era „pe picioarele lui”, cum se spune. Medicii nu îl considerau în stare terminală, dar el a ales totuși să se interneze.

În cadrul hospice-ului funcționează și un paraclis. Preotul vine regulat – spovedește bolnavii în saloane, îi împărtășește, oficiază slujbe.

După o astfel de slujbă, bărbatul din poveste a avut o stare aparte. A început să umble prin toată clădirea. Intra în saloane, stătea de vorbă cu ceilalți bolnavi, îi încuraja, îi făcea să zâmbească. Și le repeta cu seninătate:
„Spovediți-vă și împărtășiți-vă. O să vă fie mai ușor.”

Nu o făcea cu ton de predică sau de reproș. Ci cu bucurie. Cu zâmbetul pe buze. Timp de 3-4 zile, mergea din salon în salon ca un angajat neoficial (un cuvânt mai potrivit ar fi „înger”) al hospice-ului.

În tot acest timp, s-a simțit bine. Ca și cum „misiunea” asta i-ar fi adus un sens, o putere interioară.

Apoi, într-o seară, s-a întins în pat. Și inima lui s-a oprit.

Toată lumea a fost profund impresionată. Asistentele – cu ani mulți de experiență – spuneau că nu mai văzuseră niciodată ceva asemănător.

Această poveste nu este una tristă.

Am pierdut și eu oameni dragi răpuși de cancer. Le-am fost alături în suferință și poate tocmai de aceea înțeleg mai bine gestul acestui om. Și de ce povestea lui este una cu adevărat minunată.

Noi, cei care avem privilegiul unui trup sănătos, cădem uneori pradă altor forme de suferință. Pornite din gânduri și emoții: frică, anxietate, depresie, lehamite, dezgust, abandon... Gânduri care pot face, metaforic vorbind, „metastaze spirituale”. Se instalează o umbră grea în minte și în suflet. O umbră care întunecă tot.

Dar există un tratament: acțiunea.

Să faci ceva. Orice. Să nu rămâi pe loc. Să nu lași umbra să crească și să te cuprindă. Poate fi un pas mic: să vorbești cu cineva, să încurajezi un prieten, să te rogi, să oferi o mână de ajutor. Să încerci să alini.

E ciudat și frumos în același timp cum suntem construiți: am observat pe pielea mea că, în momentele în care eram cuprins de anxietate, dacă încercam să-i încurajez pe ceilalți, durerea mea începea să se risipească. Doar pentru că rosteam cuvintele. Doar pentru că acționam.

Pentru că intrăm în perioada Sărbătorilor de Paști, îți propun un exercițiu:
În jurul tău sunt oameni care suferă de această „metastază spirituală”. Încearcă să le fii alături.
Ajută-i să se miște – gândul, mintea, sufletul, voința și, da, chiar și trupul.

Fă-i să zâmbească. Să ridice privirea. Să vadă dincolo de nori. Reamintește-le că dincolo de norii grei, există cer senin.

Nu-i lăsa să rămână captivi în durere. Ajută-i să facă un pas, oricât de mic.

Și nu uita:
Nu ai nevoie de studii de psihologie. Nici de un curs despre „cum să ajuți”.
Nu trebuie nici măcar să fii într-o stare grozavă.
E suficient să ridici privirea un pic mai sus și să le spui ce vezi.

Pas cu pas, vei primi cuvintele potrivite. Puterea necesară. Știința de a fi sprijin.

Te îmbrățișez cu mare drag și îți urez să ai putere în această lucrare minunată prin care aduci mai multă speranță și frumusețe în lume!