Nu mai văd Steaua Polară

„Dansează, mai ales când ești frânt pe dinăuntru.” – Rumi

Și uneori îți vine să dai cu basca de pământ.
Să te așezi într-un colț și să spui:

„Gata. Până aici.
Nu mai vreau.
Nu mai pot.
Mi-a ajuns până peste cap.”

Și, cumva, speri să apară un reprezentant al Universului — poate chiar Steaua Polară, deghizată într-un cavaler argintiu, coborând de pe un cal înaripat, dându-și pelerina la o parte și spunând:

„Înțeleg prin ce treci. Ai luptat. Te-ai străduit. Ți-am văzut eforturile. De acum, servitorii mei vor prelua totul, iar tu te vei putea odihni, bucurându-te de roadele muncii tale.”

Dar… nu se întâmplă asta.
Niciodată.

Trezește-te.
Steaua Polară e ocupată cu alte treburi.
Iar cavalerul argintiu… probabil blocat în trafic, la Victoriei.

Îmi pare rău dacă te dezamăgesc.
Nu vreau decât să te ajut să nu mai pierzi vremea. Am pierdut eu destulă — nu-i nevoie să mai pierzi și tu.

Și totuși… cum facem?

O pauză?
Da. Ceva de genul ăsta.

Povestea cu „reconfigurează-ți traseul” sau „recalibrează-ți prioritățile” sună bine… în teorie.
Dar când îți vine să dai cu basca de pământ (a se citi: „îmi vine să-mi iau câmpii” sau „mă bântuie o angoasă soră cu disperarea”), nu prea merge.

Când te fugărește o armată de tătari și din contrasens vine spre tine un urs călare pe un piton — amândoi cu privirea unui adolescent care intră flămând în McDonald’s — mai ai timp să faci liste de priorități?

Cu toții avem zile din astea.
Zile în care soarele stă ascuns.

Uite ce-ți propun: scapă-ți pielea.
Încearcă să ajungi până la următoarea pauză.
Până la acele câteva minute în care poți să stai cu tine.

Dă-te cu apă pe față. Apă rece.
Privește-te în oglindă.
Și când vezi figura aia stranie din sticla rece, spune-i așa:

„Hei… iartă-mă.
Și să știi că te iert.
Te văd. Te apreciez.
E greu acum, dar vom trece și peste asta.”

Da. De multe ori nu avem nevoie de mai mult.
Doar de atât:
„Te înțeleg. Te apreciez.”

Apoi… o mică acțiune.
Puțină odihnă.
Un răgaz cu tine.

Și când se lasă un pic de liniște, când valurile se mai domolesc și norii se risipesc, caută din nou Steaua Polară.
E acolo. Sus. Strălucește.
Și te caută și ea pe tine.

Dar dacă noi privim doar în jos… cum să ne vadă fața?

Viața asta e și dans. Nu doar luptă. Ori goană după pietroaie „Designed by Sisif”.
Este și dans. Dans cu tine.
Cu ceilalți.
Cu pași săltăreți și cu pași împiedicați.

Nu știu cine cântă.
Uneori nici nu e nevoie de muzică.
Ci doar de mișcare.
De încă un 1-2-3… 1-2-3.

E vals, da.
Uneori în doi.
Alteori solo.

Important e să nu pierzi ritmul.
Chiar și când stai să-ți tragi sufletul.
Ține ritmul.
În inimă.
În minte.

Sunt oameni care nu-l mai aud.
Aud doar voci răstite.
Porunci. Etichete. Vorbe grele.
Voci care cer supunere. Care cer să ții privirea în jos.

Nu te poți lupta cu ele.
Dar poți începe să cânți.

Iar cântecul tău le va străpunge.

Și acum, ceva foarte practic:

Oprește-te 10 minute. Pentru tine.
Nu ai 10 minute? Atunci măcar 1 minut.

La fiecare oră, un minut.
Închide ochii.
Inspiră adânc.
Expiră lent.

Răspunde, în tăcere, la trei întrebări:
– Ce aud acum?
– Ce simt pe pielea mea?
– Ce detaliu vizual pot descrie chiar și cu ochii închiși?

Apoi amintește-ți:
– Pe cine iubesc eu?
– Cine mă iubește pe mine?

Vezi-le fața. Zâmbetul. Ochii. Părul.
Adu-ți aminte cum râd.

Gândește-te:

- Cum pot să transform ceea ce fac într-o declarație de dragoste pentru peroana asta dragă? SAU: Ce aș putea să fac ca persoana asta dragă să zâmbească? Să trăiască măcar 3 minute mai bine?

Nu-i așa că persoana asta dragă are cel mai minunat zâmbet din lume? Nu-i așa că ți se încălzește pieptul în dreptul inimii când îi vezi ochii luminând? Sau încrețiturile alea frumoase din jurul gurii?

Sprâcenele ridicându-se ca două petale? Fruntea care se înseninează?

Poate îi auzi glasul. Poate îți amintești cum râde în hohote. Poate zărești licărind o lacrimă în ochii ei. O lacrimă care îți spune: „Da, clipa asta e minunată! Pentru clipa asta merită să mă ridic de pe scaun și să dansez mai departe.”

Îți mulțumesc din suflet pentru că îi ajuți pe alții să zâmbească, să râdă, să creadă.
Așa lumea devine mai frumoasă. Și astfel, faci lumea asta mai frumoasă! Iar tu devii mai puternic(ă).

Te îmbrățișez cu drag,
Ștefan

PS 1.
În curând, „Scrisoare de la un prieten” se mută pe Substack — o platformă prietenoasă pentru newslettere. Pentru tine nu se schimbă nimic: vei primi mesajele în inbox, ca și până acum.
Dacă ești deja pe Substack, am început să adun acolo arhiva scrisorilor trimise până acum (da… sunt multe 😄).
Las aici un link unde le poți găsi: https://stefanruxanda.substack.com/

Revin curând cu vești.

PS 2.
Să nu uit! Programul spectacolelor. E necesar să mai ieșim din casă. Împreună cu cei dragi 😄
– Richard 3.0 — vineri, 6 februarie, la Craiova, apoi la Târgu Mureș, pe 16 Februarie.
– Micul Prinț – spectacol pentru oameni mari — București, Sibiu, Cluj, Oradea

Pentru că lucrăm la site, îți las un link unde poți vedea programul complet și orașele în care ajungem: https://ticketstore.ro/ro/spectacole/18/teatrul-rod

Hai să aducem, pas cu pas, soarele înapoi.
Pe stradă.
Și mai ales, în suflet. 🌤️