Nu mai asculta vocea fricii

„Vreau să ajut oamenii să se teamă mai puțin.” - Robin Williams (facsimil în foto de mai sus)

Demult, am citit o poveste populară amerindiană. Pe scurt, ea spune că omul poartă pe umeri doi vulturi. Fiecare îi vorbește la ureche. Doar că îi spun lucruri diferite.

Unul îl împinge către fapte bune, celălalt către fapte rele.

Seamănă mult cu Îngerul și Drăcușorul despre care îmi povesteau bunicii — unul pe umărul drept, celălalt pe umărul stâng. Sau cu o altă variantă de poveste, în care, în loc de vulturi, apar doi lupi.

În varianta amerindiană, pe umărul drept stă vulturul Iubirii. El îl învață pe om să iubească și să acționeze din iubire.

Mă așteptam ca pe umărul stâng să fie vulturul urii. Unul care îi șoptește omului să urască și să fie rău. Dar povestea spune altceva: pe umărul stâng stă vulturul fricii. El îi șoptește tot felul de bazaconii menite să-l țină pe om într-o stare permanentă de teamă.

Autorul cărții în care am întâlnit această poveste mai adaugă un detaliu important: vulturul fricii spune numai minciuni. Doar că este atât de abil, încât ajungem să-l credem.

Și încă ceva esențial: cu cât suntem mai atenți la unul dintre cei doi vulturi, cu atât glasul celuilalt devine mai stins.

Asta nu înseamnă că vulturul fricii nu va mai urla, din când în când, în urechea noastră. O va face, fără îndoială. Doar că e important să ne amintim: el spune doar minciuni.

De ce povestea asta acum?

Pentru că, acum câteva săptămâni, îți povesteam că observ o stare de apatie crescândă în jurul nostru. Probabil ai observat-o și tu. Mult timp am crezut că apatia și lehamitea sunt cam același lucru. Sunt… și nu prea.

Lehamitea se traduce prin „mi-a ajuns până peste cap”, dar nu exclude acțiunea. Dacă mi-e lehamite, încă mai pot face ceva.

Apatia, în schimb, înseamnă „nu mai vreau să mai fac nimic”. Nu „nu mai pot”, ci „nu mai vreau”. Și asta e mult mai grav.

De unde vine apatia?

De la vulturul fricii.

Care ne vorbește, pe mai multe voci, despre război, criză financiară, incertitudinea viitorului, politică coruptă, boală, AI-ul care ne va înlocui joburile și multe altele.

Sunt ele reale? Da, multe dintre ele se întâmplă sub ochii noștri. Ne afectează? Desigur, unele chiar direct.

Dar sunt ele partea dominantă a vieții noastre?

Depinde.

Dacă ascultăm doar glasul acestui vultur, da — ele devin dominante. Și nu știu ce viață mai e aceea trăită exclusiv în frică și disperare. De fapt, știu: o viață blocată în apatie.

Există și manifestări ale iubirii? Sigur că da.

Vecinii mei au strâns lemne pentru o bătrână neputincioasă care nu mai avea cu ce să se încălzească iarna aceasta. Au făcut o chetă pentru tratamentele unui alt vecin care se luptă cu cancerul. Zilnic primesc mesaje pe WhatsApp de la prieteni care mai repară câte o casă dărăpănată a vreunei familii din Dobrogea. Sau sprijină oameni care au nevoie de tratamente în străinătate.

Iar ieri, la stația de metrou Piața Victoriei, o femeie cu un bebeluș în brațe a fost ajutată de un om să coboare cu două sacoșe mari până la metrou. De acolo, alți oameni au ajutat-o să intre în tren și să ajungă la destinație. Fusese două săptămâni internată cu copilul la Grigore Alexandrescu și nu avea putere să ducă bagajele grele.

Sunt milioane de astfel de manifestări ale iubirii în jurul nostru.

Sunt adevărate coruri de vulturi ai iubirii care șoptesc în urechile oamenilor — și oamenii acționează. Și înving frica. Evadează din colivia asta plină de sperietori. Discret, dar atât valoros!

Povestea cu vulturii poate părea subțirică. „Și eu ce să fac?”, parcă îți vine să întrebi.

Mie mi-a adus aminte de Tudor Vianu care, pe la 1921, le spunea studenților săi:

„Suntem materie (partea vizibilă) și spirit (partea invizibilă). Hai să ne ocupăm mai mult de partea invizibilă.”

Cum anume? Cum să trăiești mai mult în spirit?

Să te refugiezi în munți? Prin mănăstiri? Să arunci telefonul la gunoi?

Nicidecum.

E mult mai simplu: să-ți deschizi sufletul către cel de lângă tine. Să simți ce simte el. Să intri, măcar puțin, în papucii lui. Să-i fii mângâiere.

Dacă poți, ajută-l.

Dacă poți, fă-l să trăiască, fie și pentru trei minute, o viață mai bună.

Un zâmbet.

Un moment de tihnă.

O ciorbă caldă.

O ciocolată.

Un hanorac călduros.

Un mesaj: „Sunt lângă tine.”

Un mic ajutor pentru tratamentul pe care îl urmează.

Un simplu: „Te iubesc. Sunt aici.”

Atât.

Și frica se retrage.

Și apatia se evaporă.

Îți mulțumesc că faci lumea asta mai bună, ascultând mai des de vulturul care spune adevărul — acela că suntem făcuți să trăim în dragoste.

Te îmbrățișez cu drag,

Ștefan