„O mentalitate de victimă este o formă prelungită de sinucidere.”
Steve Maraboli
Există un tip de boală, un sindrom, ceva care se transmite din generație în generație și chiar în cadrul unor grupuri sociale. Este ceva asemănător unei epidemii, dar care nu a fost încă diagnosticată oficial. Eu o văd ca pe o boală a spiritului, pentru că afectează mai ales partea nevăzută (imaterială) a omului: atât sufletul, cât și mintea, cu toate procesele sale.
Dar înainte de a discuta despre această suferință, vreau să-ți spun că următoarele patru scrisori vor aborda acest subiect, având următoarea structură: 1. Cum apare?; 2. Care sunt manifestările posibile la maturitate?; 3. Cum o poți combate? Pentru că este ceva cu care am luptat și știu că poate avea efecte negative masive, de-a lungul celor patru scrisori dedicate subiectului, voi repeta informațiile de la punctul 3. Atenție: ceea ce vei citi la punctul 2 nu este o consecință directă a ceea ce vei descoperi la punctul 1. Afecțiunea de care vom vorbi are multe rădăcini și manifestări diverse.
Să luăm taurul de coarne. Boala se numește MENTALITATEA DE VICTIMĂ.
Eu am suferit de această boală. Uneori mă mai „vizitează” pentru că a lăsat sechele. Este foarte răspândită. Mulți oameni sunt purtători ai mentalității de victimă. Simptomele nu sunt grave pe termen scurt, dar pe termen lung, dacă nu este tratată, poate fi fatală. Din cauza mentalității de victimă, un om poate să-și distrugă relațiile cu cei dragi, să-și petreacă viața în singurătate, să trăiască o viață mediocră, cu un salariu penibil, într-o stare de tensiune constantă, care îi poate genera și alte boli.
1. Cum apare? De obicei, fundația acestei boli se găsește în copilărie. Dintre numeroasele rădăcini, mă voi opri acum asupra uneia singure: comportamentul părinților ultra-protectori. Sunt părinți care, din dragoste sau din grijă excesivă, încearcă să rezolve toate problemele copiilor lor. Ei spun că vor să le ofere copiilor o viață lipsită de griji. Este firesc. Totuși, există beneficii atunci când un copil (adică un om în formare) se confruntă cu diverse probleme. Aceste provocări îl forțează să crească, să-și depășească limitele, să caute soluții sau instrumente pentru a trece peste obstacolele respective. Copiii cu părinți ultra-protectori, ajunși adolescenți sau adulți, trăiesc cu gândul că „eu nu pot să fac nimic”, „eu trebuie să fiu ajutat” sau „mi se cuvine să fiu ajutat”. Însă viața are, uneori, colți ascuțiți, iar părinții nu-și pot proteja copiii până la adânci bătrâneți. Astfel, acești copii ajung să creadă că circumstanțele sunt de vină, universul, și spun: „Eu sunt doar o victimă.”
2. Cum arată viața unui adult cu mentalitate de victimă? Totul are o nuanță negativă. Totul pare defect. Nimic nu e bine. În mintea acestui om se învârt gânduri de genul „toate mi se întâmplă numai mie”, „eu tot timpul o dau în bară”, „nu voi găsi pe nimeni, niciodată”, „viața nu e de partea mea”, „nu pot să fac nimic, deci ce rost are să încerc?”, „așa am fost întotdeauna, nu pot să mă schimb.”
3. Cum poți lupta cu boala? (Voi repeta tot ce urmează să spun și în scrisorile viitoare)
Primul și cel mai important pas este să conștientizezi existența ei. Este o boală care se ascunde foarte bine sub valuri întregi de justificări, care mai de care mai elaborate, întortocheate sau chiar absurde („Când m-am născut eu, stelele de deasupra maternității erau aliniate într-o configurație unică în istorie.”).
Odată ce ai conștientizat acest lucru, pune-ți doar o întrebare: oare este adevărat? Știi bine că nu poți fi 100% sigur că stelele de deasupra maternității erau aliniate într-o configurație unică în istorie și că din această cauză vecinul te privește urât de fiecare dată când vă întâlniți în lift. Sau că șeful nu vrea să-ți mărească salariul. Sau că tipa aia drăguță de la lucru are ochi pentru colegul din alt departament. Nu, nu! Stelele nu au nicio vină. Știi bine asta.
Când mă luptam eu cu această boală, mi-aș fi dorit foarte mult să găsesc un tratament, o pastilă, un ceai – orice, doar să scap de mentalitatea de victimă. M-a controlat multă vreme, mi-a dictat gândurile, mi-a limitat imaginația, mi-a distrus relațiile cu prietenii. Și m-a învățat să dau vina pe lucrurile exterioare (exact cum am făcut în acest paragraf), în loc să-mi asum responsabilitatea pentru situația în care mă aflam. Dar despre asta vom vorbi într-o scrisoare viitoare.
Dacă știi pe cineva care se luptă cu mentalitatea de victimă, povestește-i ce ai descoperit aici. Sau trimite-i această scrisoare. Poate îi va fi de folos. Poate că o vom ajuta să scape de această boală și să se bucure, în viitor, de o viață împlinită – pe care, poate, acum nu are curajul să și-o imagineze.
Te îmbrățișez cu drag!
Ștefan
PS. 1 - Și încă ceva: să nu-ți treacă nici măcar o adiere de gând că ai fi o victimă. Ești în curs de schimbare. Și orice schimbare este înconjurată de incertitudini. Le vei depăși. Cu siguranță!
PS. 2 - Într-o poveste, victima este doar personajul pe care autorul îl folosește ca să arate cât de mult rău poate face personajul negativ. Rareori se întâmplă ca victima să ajungă erou. Cu toții ne dorim să fim eroii din poveste și să luăm parte la o aventură memorabilă. Nu-i așa?