„Fiecare dintre noi este o lumânare; menirea noastră este să aducem lumină, nu să ne temem de întuneric.” - Anonim
Anne Lamott este una dintre marile scriitoare ale Americii. Printre numeroasele ei bestselleruri se află și o carte dedicată celor care aspiră să devină scriitori. Un fel de curs. Dar e atât de frumos scris încât eu i-aș spune „un curs despre cum să înțelegi viața”.
Într-unul dintre capitole, Lamott vorbește despre scriitorii aflați la început de drum — dar ai putea înlocui „scriitori” cu oricine se luptă cu încrederea în sine.
Descrie acea tendință aproape dureroasă de a citi fiecare comentariu, fiecare recenzie, fiecare părere aruncată pe Amazon sau prin revistele literare. Pe scurt: obsesia de a vedea ce spune lumea despre tine.
De ce e asta o problemă?
Pentru că o singură vorbă spusă nepotrivit poate paraliza un artist. Și nu doar un artist—ci orice om sensibil, orice om care începe un proiect, face un pas nou, ridică ochii spre cer și își dorește ceva mai mult.
Știu oameni cu un talent uriaș care și-au trăit viața la jumătate de intensitate din cauza unei critici aruncate în grabă. O propoziție nelalocul ei a devenit, pentru ei, o definiție. O închisoare.
Cum s-a eliberat Anne Lamott de această capcană?
Avea o prietenă dragă, diagnosticată cu o formă agresivă de cancer. Medicii îi mai dăduseră doar câteva luni de viață. Lamott a renunțat o vreme la scris ca să stea lângă ea.
Cu două săptămâni înainte ca prietena ei să plece în lumea celor drepți, i-a propus să iasă să iasă la o plimbare în parc.
Anne proba o rochie și, privindu-se critic în oglindă, a întrebat:
— E drăguță rochia asta, dar… nu-i așa că mă face cam grasă?
Prietena ei, așezată în scaunul cu rotile, a ridicat privirea spre ea și i-a spus liniștit:
— Draga mea, tu nu mai ai timp de așa ceva.
Și acum… să revenim la noi.
La colegul care a ridicat tonul și ne-a stricat dimineața.
La ruda care a făcut un comentariu nepotrivit.
La vecinul care comentează mereu.
La șeful care ne privește de parcă ar fi Napoleon înainte de lupta finală.
La înghesuiala din autobuz, traficul interminabil, știrile, can-can-urile.
La replica spusă de partener(ă) acum două săptămâni și care încă ne bântuie.
Nu avem timp pentru așa ceva.
Nu ai timp pentru toate astea.
Nu am timp pentru toate astea.
Natura noastră — această alcătuire fragilă din carne și vise — nu are vreme de risipit pentru nimic din cea ne-ar putea tăia aripile.
Suntem făcuți pentru altceva.
Pentru dragoste.
Pentru bucurie.
Pentru a crea și a dărui.
Creativitatea, capacitatea de a face ceva (cât de mic!) care aduce valoare, este o formă de libertate. O expresie a divinului din noi. Puterea de a face viața cuiva mai frumoasă — fie și cu un cuvânt, un gest — este ceea ce ne leagă de Dumnezeu. Cât de minunată este misiunea asta!
Și totuși… cât de ușor uităm?
Cum reușește lumea să ne înghită, zi după zi, cu toate nimicurile ei?
Cum lăsăm perdeaua asta de ceață să ne abată atenția de la esențial?
Nu mai avem timp.
Și sunt atât de multe de făcut.
Atâtea îmbrățișări de îmbrățișat.
Atâtea zâmbete de zâmbit.
Atâtea cuvinte frumoase care încă așteaptă să fie rostite.
Atâtea hohote de râs încă neîmpărtășite.
Atât de multă iubire de iubit!
Îți mulțumesc că faci lumea asta mai frumoasă având grijă de tine, de timpul tău și de cei dragi ai tăi.
Te îmbrățișez cu drag,
Ștefan | 
