„Când iubești pe cineva, iubești persoana așa cum este,
nu așa cum ai vrea să fie.” Lev Tolstoi.
Corina este o fată de clasa a XI-a de la un liceu bun din București. A învățat foarte bine încă de la școala primară. În gimnaziu avea 10 pe linie. Mergea la olimpiade, zilnic avea meditații și stătea la birou mai mult decât stă un director de multinațională. Practic, copilăria ei s-a petrecut între caiete, culegeri și meditatori.
Părinții ei se mirau, dar se și bucurau de performanțele fetei. Mărturiseau că ei nu pun nicio presiune pe fata lor pentru ca ea să învețe atât de bine. Doar că, din când în când, îi spuneau că ar vrea să intre la liceul X sau să meargă la olimpiada Y. Și, tot din când în când, îi aminteau că bunicul ei a fost un mare profesor de matematică și că ei, părinții, au avut întotdeauna o conduită exemplară la școală.
Prin clasa a X-a i s-a întâmplat un lucru nemaipomenit: a devenit adolescentă „cu acte în regulă”. A început să observe că există viață dincolo de învățat, că tinerii de vârsta ei pot lua note mari și se pot și distra din când în când. Dar neliniștea cea mai mare s-a declanșat în momentul în care a realizat că școala se va termina în vreo 2 ani și că viața ei nu avea niciun sens. Altfel spus, și-a dat seama că nu are ceva concret pentru care să lupte. Corina a intrat într-o depresie cruntă și nu a mai mers la școală aproape o lună. Când și-a revenit, notele ei abia dacă ajungeau la o medie de 7.
În esență, depresia ei a pornit de la faptul că viața, așa cum o știa ea, începea să nu-și mai găsească un sens. „Nu am fost obișnuită să învăț decât pentru note mari. Nici nu știu ce vreau să fac mai departe, după liceu.”
Dar ce însemnau „notele mari”, de fapt? Corina, când lua note mari, primea oapreciere infinită din partea părinților și a bunicii care mai era în viață. „Bunicul tău (marele profesor de matematică) ar fi fost foarte mândru de tine.” Când lua note de 8 sau 9, aprecierile scădeau ca intensitate. Erau aprecieri de 8 sau 9.
Altfel spus, dragostea pe care o primea Corina din partea celor dragi, din partea adulților care o învățau ce este viața, era condiționată de performanțele ei școlare. În această familie se practica un târg. Aduci note bune? Te apreciem și te iubim. Între părinți era cam la fel. „Mergem în excursia X? Te îmbrățișez, îți zâmbesc și îți gătesc mâncarea preferată."„ Îmi calci cămășile pentru job? Te scot la cel mai scump restaurant." Corina trăia într-un troc generalizat.
La vârsta de 16 ani, ea și-a pus o întrebare firească: „Cine sunt eu? Cum se definește ființa mea? Sunt doar eleva de la școală care muncește pentru note? Sunt fiica părinților care mă recompensează doar când am 9 și 10? Dar dacă mă simt rău și nu pot învăța sau dacă nu vreau să învăț la ceva anume, asta înseamnă că nu mai pot primi dragostea lor? Adică, dacă o dau în bară la vreun examen, ființa mea nu mai are sens în acest univers?”
E absurd să pui problema în acest fel, dar am descoperit că multă lume a crescut în astfel de medii și a moștenit un sistem de gândire similar.
Criza Corinei reprezenta, de fapt, criza întregii familii. Criza în care lipsea dragostea necondiționată. Această criză a culminat cu un echipaj de la SMURD care a luat-o pe Corina pe targă. A stat o săptămână în perfuzii și cu o armată de doctori care nu înțelegeau de ce tânăra nu mai mânca și de ce se prăbușea după ce făcea doi pași.
Din păcate, avem nevoie de câte un duș rece ca să realizăm că trebuie să fim recunoscători pentru ceea ce avem. Pentru cei dragi, care sunt lângă noi. Eu și acum mă lupt cu propriile reflexe de gândire, cu vechile obiceiuri mentale: să-mi reamintesc că am milioane de motive să fiu recunoscător pentru tot ceea ce trăiesc. Să-mi înțeleg faptul că totul se întâmplă cu un rost. Să nu uit că fiecare om este o ființă complexă, cu bune și cu rele, și că trebuie să privesc omul așa cum este el, nu cum aș vrea eu să fie.
Și, cel mai important, să-l iubesc așa cum este, nu după un „profil” pe care mi-l imaginez eu. Să-i iubesc pe cei de lângă mine pentru cine sunt, nu pentru ceea ce fac.
„Nu închide porțile Raiului!”, am auzit cândva din gura unui monah. Lasă omul să-și descopere propriul drum. Acea descoperire presupune suișuri și coborâșuri, încercări, succese și eșecuri. Suntem, cu toții, într-un proces de creștere și evoluție.
Dă-ți voie să descoperi! Privește lumea dincolo de învelișul sclipitor sau ruginit. Vei descoperi, în profunzimi, diamante, universuri de o complexitate infinită. Vei descoperi frumusețea Creației lui Dumnezeu care lucrează în fiecare dintre noi. Pe aceea trebuie s-o iubim și să o apreciem. Necondiționat. Dragostea este ca un izvor de apă curată. Ea va hrăni acea frumusețe și acea frumusețe va crește, va rodi și își va oferi roadele.
Fii dragoste! Fii mângâiere! Fii bucurie!
Te îmbrățișez cu drag!
Ștefan
PS. 1. Dragostea necondiționată este dragostea lui Dumnezeu pentru noi. E dragostea unui părinte înțelegător și răbdător care știe că puiul său este în creștere și, din când în când, mai sparge câte o vază, mai rupe câte o floare. E dragostea celui care înțelege că viața are un sens mult mai profund decât diplomele de pe perete sau brandul din garaj. Acel sens profund care îți leagă inima de cer și mintea de stele.
PS. 2. Chiar dacă ai trăit într-un mediu asemănător cu cel descris mai sus, să știi că poți scăpa de acea programare mentală. Fă zilnic următorul exercițiu: ia un caiet și seara, înainte de culcare, găsește 3 răspunsuri la întrebarea: „Pentru ce pot să fiu recunoscător/recunoscătoare astăzi?” Reformulează întrebarea și astfel: „Pentru ce pot să-i mulțumesc lui Dumnezeu astăzi?” Sau „Ce am făcut bine astăzi?” Sigur vei găsi măcar 3 răspunsuri. Spor la scris! Bucurie!