„Conștientizarea emoțiilor – capacitatea de a le recunoaște și de a le numi – este primul pas spre a le gestiona eficient.” Daniel Goleman, Inteligența Emoțională
Lucrez la un proiect nou care îmi este foarte drag și vreau să împărtășesc cu tine o mică parte din el. Este vorba despre un curs online dedicat persoanelor diagnosticate cu cancer și celor care le sunt alături – fie că vorbim despre prieteni, colegi sau membri ai familiei.
Poate știi, poate nu (și sincer sper să nu fi fost nevoit să te confrunți cu o astfel de experiență), dar, din păcate, cei mai mulți pacienți oncologici nu primesc sprijin emoțional sau îndrumare minimă în privința schimbărilor majore care apar în viața lor odată cu diagnosticul. Se vorbește prea puțin despre alimentație, despre rolul emoțiilor sau despre cum să-ți reconstruiești echilibrul interior.
Tocmai de aceea am decis să iau taurul de coarne. Dacă toate merg bine (Doamne-ajută!), până pe 15 iunie sper ca acest curs să fie disponibil online.
Până atunci, îți trimit un fragment dintr-un eBook care va însoți cursul – este o listă a emoțiilor prin care trece, de cele mai multe ori, o persoană diagnosticată cu cancer. Cred că e esențial atât pentru pacienți, cât și pentru cei apropiați lor, să înțeleagă aceste trăiri și să le poată numi. Pentru că acolo unde punem cuvinte, începe vindecarea.
Și aici vine și rugămintea mea:
Dacă știi persoane care ar avea nevoie de acest material, trimite-l mai departe.
Iar dacă îl găsesc util, îi poți invita să se înscrie la acest newsletter – voi reveni curând cu mai multe detalii despre cursul complet.
Găsești mai jos fragmentul din eBook 👇
Harta psihologică a persoanelor care primesc un diagnostic oncologic
Din experiența cu oameni care primesc astfel de diagnostice și din literatura de psihologie oncologică, vreau să-ți prezint câteva probleme emoționale și existențiale majore:
1. Pierderea controlului și neîncrederea în corp
Mulți pacienți simt că trupul „i-a trădat”. Această ruptură între sine și corpul fizic poate genera anxietate, frustrare și alienare. Apare întrebarea: „Cum pot avea încredere în corpul meu, când m-a adus aici?”
Știm din Biblie că trupul este „Templul Duhului Sfânt”. Aș adăuga: trupul este cel mai important și cel mai apropiat prieten al nostru. Deci, cu atât mai mult, trebuie să avem grijă de el. Sunt sigur că nu ai duce într-un templu tomberoane pline cu gunoi. La fel, nu cred că trupul tău trebuie să devină un depozit pentru mâncare junk și un laborator pentru substanțe chimice cu efecte devastatoare.
Dar, dacă s-a întâmplat ca el să-și piardă echilibrul și să fie afectat de o boală, nu te supăra pe el, nu te supăra pe tine. Ai răbdare și înțelegere față de tine și față de trupul tău. Dacă, ani de zile, ai avut un stil de viață în care alimentația sau expunerea la substanțe chimice (din alimente, din aer – poluare – sau din alte surse) nu te-a interesat, acum este momentul să acorzi mai multă atenție acestui aspect. Organismul are nevoie de o dezintoxicare pentru a putea lupta mai departe. Caută un nutriționist bun și pornește cu el la drum. Țintește către o alimentație și un stil de viață sănătos.
2. Anxietatea față de viitor și incertitudinea permanentă
Nu e vorba doar de frica de moarte, ci mai ales de „nu știu ce urmează” – incertitudinea legată de fiecare analiză, control sau investigație. Viața devine un șir de „așteptări de verdict”.
Se spune că îngrijorarea este o formă a fricii, dar direcționată către un scenariu ipotetic. Totuși, îngrijorarea este firească. În esență, este un semnal că acel lucru care ne provoacă neliniștea este important pentru noi. Desigur, sănătatea noastră și pașii pe care îi avem de făcut mai departe sunt importanți. Dar trebuie să avem grijă, pentru că îngrijorarea ne determină un mod de a gândi și de a percepe lumea care seamănă cu un tunel. Iar fiind în acel tunel, nu mai vedem cerul, peisajul din jur sau chiar pe oamenii de lângă noi. Vedem doar amenințarea din fața noastră.
Dacă recunoști momentele de îngrijorare și înveți să le gestionezi, ieși din tunel. Adică poți avea o vedere mai largă, o perspectivă mai bogată asupra a ceea ce trăiești – și e foarte posibil să găsești și alte soluții.
3. Sentimentul de vinovăție
Unii pacienți se simt vinovați față de cei dragi („le stric viața”, „nu merit atâta atenție”, „i- am tras și pe ei în asta”) sau își percep boala ca pe o „pedeapsă” inconștientă pentru alegeri din trecut.
Știi ceva? Facem ce putem cu resursele pe care le avem. Te rog, citește asta din nou: facem ce putem cu resursele pe care le avem. Modul în care acționăm într-un anumit context este cel mai bun mod în care am fi putut acționa în acel moment. Sigur că, după un timp (ore, zile, ani), realizăm că am fi putut acționa altfel. Dar ceea ce am făcut la un moment dat reprezintă cea mai bună variantă pe care o aveam atunci.
Odată ce ai înțeles asta, regretul ar trebui să dispară. Nu ai ce să regreți. Trecutul e ficțiune. „Dacă...” la timpul trecut este inutil. „Dacă aș fi făcut X sau Y...” nu are niciun sens să te mai gândești la asta.
Concentrează-te pe prezent. Este singurul moment asupra căruia ai control. Prezentul. Atât. Cât privește relația cu ceilalți: nu, nu ești o povară pentru ei și nici nu plătești vreun păcat. Boala unui om este o încercare atât pentru el, cât și pentru cei din jur. Este un test, o provocare din care toți avem de învățat și toți vom crește spiritual.
Vinovăția nu ajută cu nimic. Încearcă să privești această perioadă ca pe un cantonament pentru un sportiv de performanță. În acest cantonament faci antrenamente intense cu sufletul, cu mintea și schimbi modul în care lucrezi cu trupul tău. Și tu, și cei de lângă tine.
4. Conflict spiritual sau criză de credință
Credințele religioase sau spirituale pot fi zdruncinate. Unii întreabă: „De ce mi se întâmplă asta?”, „Unde e Dumnezeu?”, „Mai are sens să sper?” — sau, dimpotrivă, devin foarte spirituali, dar uneori compulsiv, din frică.
Îți scriu aici o scurtă poveste. Se spune că un om era pe patul de moarte și are o viziune. Iisus Hristos i se arată și îl invită să-și vadă viața. Deodată se trezește pe malul mării și vede pe nisip două rânduri de urme de pași. „Ce sunt aceste urme?”, îl întreabă omul pe Iisus. „Sunt urmele pașilor tăi. Iar alături sunt urmele pașilor mei, pentru că toată viața am mers împreună. Pe mare, se văd momentele vieții tale, ca tablouri pe luciul apei.”
Deodată omul se cutremură: „Dar, Doamne, uite, aici, când am trăit momentele astea grele, de ce se vede un singur șir de urme pe nisip? M-ai părăsit tocmai atunci? Am mers singur?” „Nicidecum. Acolo vezi un singur șir de pași pentru că te țineam în brațe.”
Am petrecut multe nopți prin spitale. De nenumărate ori am simțit cum disperarea îmi îngheață sângele în vine. Și, de tot atâtea ori, m-am întrebat: „De ce Dumnezeu nu-mi ascultă rugăciunile?” În realitate, nu doar că le asculta, dar avea grijă de mine și de cei dragi cum nici nu aș fi putut vreodată să-mi închipui. El lucrează altfel decât avem noi capacitatea de a înțelege. Și fiecare încercare pe care o traversăm este o lucrare spre întărirea noastră. Ai încredere în această lucrare.
5. Nevoia de un sens mai mare
Mulți pacienți vorbesc despre un nou tip de nevoie care apare odată cu boala: nevoia de sens. Ceva din interiorul lor întreabă: „Pentru ce mai trăiesc?” sau „Care este sensul suferinței mele?”
Boala vine adesea ca o zdruncinare a identității și a rostului personal. Unii aveau identitatea legată de carieră – dar acum nu mai pot munci. Alții se defineau prin rolul de sprijin în familie – dar acum au nevoie de sprijin. Ce sens mai are viața lor dacă nu mai pot „face” lucruri pentru ceilalți?
Această criză, deși dureroasă, poate fi o poartă către o înțelegere mai profundă a propriei ființe. Mulți încep să caute răspunsuri spirituale, să se întoarcă spre credință sau meditație, să se conecteze cu natura sau cu ceva mai mare decât ei. Alții aleg să scrie, să picteze, să cânte, să lase o mărturie, o urmă. În loc de „Ce mai pot face?”, întrebarea devine: „Cine sunt eu dincolo de ceea ce fac?”
6. Nevoia de control
Atunci când corpul nu te mai ascultă, când programările medicale îți conduc viața, când viitorul pare nesigur – apare o senzație dureroasă de pierdere a controlului.
De aceea, mulți pacienți dezvoltă nevoia de a simți că încă pot alege ceva, că au un cuvânt de spus. Poate fi ceva mic: să aleagă ce să mănânce, ce haine să poarte, ce muzică să asculte. Sau poate fi ceva mai profund: să decidă cum vor să trăiască această etapă, cu cine vor să fie, ce granițe să pună.
Reafirmarea controlului, chiar și în doze mici, poate aduce o doză importantă de liniște și demnitate. Nu este totul pierdut. Chiar dacă nu mai putem alege tot, putem alege cum trăim ceea ce ni se întâmplă.
7. Izolare în suferință
Pe lângă lipsa de conexiune, apare și dorința de a nu-i „încărca” pe ceilalți. Pacientul nu spune ce simte, ca să nu-i doară și pe ceilalți, dar suferă în tăcere.
Ai observat că atunci când vedem un peisaj frumos ne oprim să-l fotografiem? Scoatem telefonul, facem poza și, de multe ori, trimitem acea imagine cuiva drag. De ce facem asta? Pentru că bucuria e mai mare atunci când e împărtășită.
La fel e și cu suferința: când o împărtășești, ea se mai ușurează. În tăcere, durerea crește. În cuvinte, devine mai blândă. Nu este nevoie să vorbești tot timpul despre ce simți. Dar ai voie să o faci. Ai dreptul. Meriți să fii ascultat. Iar cei din jurul tău, dacă te iubesc cu adevărat, vor avea răbdare, chiar dacă nu vor ști ce să spună. Uneori, tăcerea sinceră a celuilalt e cel mai bun răspuns. E dovada că nu ești singur.
8. Timpul curge altfel
După diagnostic, timpul pare să se dilate. Zilele pot deveni mai lungi, mai intense. Sau, dimpotrivă, se scurg rapid între investigații și tratamente. Mulți pacienți spun: „De când am aflat, parcă trăiesc în altă realitate.”
Asta pentru că percepția asupra timpului se schimbă. Prezentul devine mai important. Clipele mărunte capătă greutate. O cafea băută în liniște. O dimineață cu soare. Un râs împărțit cu cineva drag. Toate capătă o lumină nouă.
În același timp, viitorul devine mai fragil. Planurile pe termen lung sunt suspendate. Asta poate aduce anxietate, dar și o formă aparte de trezire: „Dacă nu știu ce va fi mâine, ce pot face azi ca să simt că trăiesc?”
P.S. 1 – Ți-a atras ceva atenția din cele de mai sus? Ai întrebări sau ai nevoie de mai multe detalii?
Scrie-mi un reply la acest email și îți răspund cu drag, cât de repede pot.
P.S. 2 – Reiau și aici rugămintea de mai sus: dacă știi pe cineva care ar putea beneficia de acest material, trimite-l mai departe. Iar dacă îl găsește valoros, îl poți îndruma să se înscrie la newsletter pe ruxanda.ro.
P.S. 3 – Îți mulțumesc că, prin ceea ce faci, contruiești o lume mai bună și mai frumoasă! | 
