Hai să pornim un val

„O comunitate unită prin emoții pozitive este o comunitate care crește împreună.” - Aristotel

Nu trebuie să fii doctor honoris causa în psihologie ca să observi că oamenii sunt foarte dezbinați. Oriunde îți întorci privirea, vezi cum se contrazic, se ceartă, ridică argumente și se luptă pentru dreptate. Mai precis, pentru a avea dreptate.

De ce suntem atât de dezbinați și ce am putea face ca să ne adunăm puțin, în jurul unei idei, în jurul unei viziuni comune sau măcar a unui scop comun? Cu această întrebare îmi umplu timpul în ultima vreme.

Am găsit un răspuns pe care vreau să-l împărtășesc cu tine, pentru că m-am gândit să te iau complice la o acțiune. Spunea cineva că oamenii fericiți nu fac rău altor oameni. Numai oamenii nefericiți lovesc, jignesc, rănesc și produc suferință în jurul lor. Și, cam așa este. În esență, dezbinarea, atomizarea pe care o vedem în jur sunt o expresie a lipsei de fericire. Cred că în sufletul omului de azi, în loc de dragoste, compasiune și bucurie, s-au cuibărit frica, lehamitea și frustrarea. De aici și această nefericire care face atât de mult rău.

Dar, de fapt, frică de ce? Ce anume ne sperie? Se pare că acest arbore cu multe ramificații, frica, are două rădăcini comune. Prima este teama că nu suntem îndeajuns de... orice. Îndeajuns de puternici, bogați, înalți, blonzi/bruneți/șateni, competenți, talentați etc. Și dacă nu avem X, Y, Z (și aici apare a doua rădăcină), ne temem că nu vom fi apreciați și iubiți de persoanele care sunt importante pentru noi.

De exemplu: dacă pentru mine partenerul de viață este cea mai importantă persoană și eu nu sunt destul de competent încât să-i pot oferi un trai fără griji (facturi achitate, acoperiș decent deasupra capului, emoții frumoase etc.), mă apucă panica, crezând că nu voi mai primi dragostea și aprecierea ei. Din acest exemplu super simplist înțelegem că nu banii stârnesc frica (sau eventuala lipsă a lor), ci emoția pe care o generează. Nu facturile mă stresează, ci gândul că persoana iubită nu mă va mai aprecia. Acum, sincer vorbind, ar fi bine ca facturile să nu fie un impediment într-o relație. Dar nu se știe niciodată.

Și mai departe, ce se întâmplă? Când nu primim dragostea celor pe care îi apreciem, urmează un lanț de frici: nu mai primesc dragoste, nu mai primesc protecția unui grup (sau a unei relații pe care mă pot baza), sunt descoperit în fața eventualelor pericole ale vieții, deci încep să mă tem pentru viața mea.

Ce facem? Care este soluția? Hai să ne întoarcem la oamenii care se ceartă continuu, se contrazic și susțin sus și tare: „Ba eu am dreptate și voi nu știți nimic!”. E destul de simplu: acești oameni sunt în defensivă. Își apără acele valori pe care le-au ridicat ca niște ziduri de protecție. Și nu are niciun rost să lovești în ziduri (în valori, păreri, opinii, argumente etc). Nu faci decât să le întărești. Cel mai potrivit ar fi să acționezi asupra emoției care se ascunde dincolo de ziduri. Să calmezi frica, să aduci o rază de lumină. Lumina respectivă este tot o emoție: dragostea, aprecierea, înțelegerea, compasiunea. Oricât de tare ar vocifera cineva, în esență, dragostea este cea care îi va tempera frământările. Nu imediat, dar în timp, apele se vor liniști.

Cum faci asta? Cel mai simplu, încearcă să-l ajuți pe acel om să-și redescopere puterea de a aprecia. Primul pas ar fi să se aprecieze pe sine cu adevărat. Asta nu e trufie sau lăudăroșenie. Aprecierea sinceră se referă la acea parte frumoasă, puternică, divină din om. Dacă se apreciază, atunci se va deschide o fereastră prin care va putea să-i aprecieze și pe cei din jur.

Uite, există tot felul de jurnaliști care sunt deosebit de incisivi. Și-au făcut un mod de viață din a mușca, din a batjocori, din a-i arăta pe ceilalți cu degetul ca și cum ar trebui să fie aruncați în prăpastie (ca în vremea stoicilor). Oamenii ăștia sunt greu de suportat. Dar îți poți imagina cât de greu se suportă ei pe ei înșiși? Înțelegi ce luptă e în interiorul lor? Câtă sete de iubire e acolo? Doar că își alină setea prin furie, crezând că asta îi va ajuta, când, de fapt, furia nu face decât să accentueze și mai tare deșertul.

Așadar, hai să facem ceva cu atomizarea asta, cu dezbinarea asta. Îți propun să pornim un val de compasiune. Nici nu e greu și nu trebuie să umbli cu flori în mână și să îmbrățișezi toți oamenii din cartier. Ar fi ciudat... Sigur s-ar găsi vreo soacră care să-ți dea un polonic în cap. Nu e cazul.

Este de ajuns să îți arăți aprecierea pentru cineva. Pentru ceva mic, pentru orice. („Ce broșă frumoasă ai! De unde ți-ai luat husa asta faină pentru telefon? Ți-ai făcut ceva la păr? Îți stă bine!”) Apoi, poți să treci și la nivelul 2 - arată-i cât de mult contează pentru tine sau pentru ceilalți. Și nivelul 3, care de fapt ar trebui să fie o stare constantă: roagă-te pentru ei. Este și ușor, și cu impact maxim. Și nu te costă nimic. Dimpotrivă.

Sunt convins că avem o putere uriașă. Atât de mare că nici nu o conștientizăm. Hai să o folosim ca să mai pansăm niște răni din jurul nostru. Poate nu le vom vindeca complet, dar măcar să fim o mică alinare. Pentru că, până la urmă, și noi le avem pe ale noastre și ne-ar plăcea să primim, măcar din când în când, câte o mână de ajutor.

Te îmbrățișez cu drag și îți urez putere și răbdare în lucrarea ta prin care înfrumusețezi lumea!

Ștefan