Fără iubire? Ca un trup fără suflet

„Căci cavalerul rătăcitor fără iubire era ca un copac fără frunze și fără rod, ca un trup fără suflet.” — Miguel de Cervantes

„Și astfel, fără să dea de știre cuiva despre gândul său și fără să-l vadă cineva, într-o dimineață, înainte de ivirea zorilor — una dintre cele toride ale lunii lui iulie — se înarmă cu toate armele sale, încălecă pe Rocinante, își puse coiful cel prost alcătuit, își prinse pavăza la braț, apucă lancea și, pe poarta dosnică a unei curți, ieși în câmp, plin de nespusă bucurie și încântare că își împlinise atât de ușor dorința cea mare.”

Don Quijote, înarmat cu armura lui ruginită, cu un ligean pus pe cap, pornește la drum în căutarea aventurilor. Știi povestea: un om care a citit prea multe istorii cu cavaleri rătăcitori și care, într-o zi, se trezește că și el ar putea fi unul. Își părăsește viața tihnită și pleacă la… luptă.

Vecinii din sat sunt convinși că s-a țicnit. Prietenul său credincios, smerit și naiv, Sancho Panza, îl însoțește, dar oricât de mult și-ar respecta stăpânul, tot nu vede monștrii cei înspăimântători.

„Zărind Don Quijote vreo treizeci sau patruzeci de mori de vânt ce se aflau pe câmp, îi spuse îndată scutierului său:
— Norocul ne călăuzește treburile mai bine decât am fi putut noi dori, fiindcă vezi acolo, prietene Sancho Panza, treizeci sau chiar mai mulți uriași nelegiuiți, cu care gândesc să mă lupt și să le iau tuturor viața, iar din prada lor să ne îmbogățim; căci acesta este un război drept și un mare serviciu adus lui Dumnezeu: să stârpești o sămânță atât de rea de pe fața pământului.”

Ce simplu mi-a fost, mult timp, să spun: bătrânul e cam ramolit.
Cum să dai cu lancea în morile de vânt? Cum să nu mai distingi între realitate și fantezie?

Am citit comentarii. Am vorbit cu profesori. Am jucat chiar într-un spectacol. Și tot îl priveam cu un soi de scepticism amestecat cu milă: bietul Don Quijote… Cât timp și câtă energie irosite pentru nimic!

Mi-a luat însă mult timp să înțeleg ceva esențial.

Don Quijote nu se înarmează, nu se urcă pe Rocinante și nu pleacă din sat ca să se lupte cu niște mori de vânt. Ce om — întreg sau nebun — ar face asta? Scopul lui nu a fost niciodată să împungă paletele uriașe care se roteau în bătaia vântului.

În mintea lui, în sufletul lui, acolo erau uriași.
Erau expresii ale răului.
Iar lupta era „un mare serviciu adus lui Dumnezeu”.

Sincer, câți Don Quijoți nu vezi în fiecare zi?
Eu am convingerea că există unul care ne privește pe fiecare dintre noi. Dimineața. Din oglindă. Și ne întreabă, cu o voce calmă, dar incomodă:
„Ei… ce lupte mai duci astăzi?”

Ar fi, desigur, absurd să ieșim din casă ca să lovim în ziduri sau în bârne de lemn. Și chiar dacă, pentru cei din jur, pare uneori că exact asta facem, motivul pentru care ne urcăm pe Rocinante și apucăm lancea este cu totul altul.

Vrem o lume altfel.
Pentru noi.
Pentru cei dragi.

Sau poate pentru că am înțeles că Dumnezeu a creat ceva atât de minunat, încât suntem chemați să contribuim. Sau, măcar, să păstrăm o flăcăruică de dragoste încă aprinsă. Încă vie.

Recunosc însă: obosesc uneori.
Mă rătăcesc.
Monștrii mei au prea multe capete. Au brațe prea puternice. Mă aleg cu vânătăi, cu zgârieturi, cu dureri mari. Și mă sperii. Îmi vine să renunț. Să plec acasă. Să dau crezare celor care spun:
„E inutil. Ai tot felul de fantezii. De ce nu poți să stai și tu cuminte, ca toți ceilalți?”

Mi se întâmplă asta atunci când uit ceva esențial.

Citește fragmentul de mai jos și vei înțelege imediat:

„Și i se păru că nu-i mai lipsește nimic, odată ce se hotărâse a deveni cavaler rătăcitor, decât să-și aleagă o doamnă de care să se îndrăgostească; căci cavalerul rătăcitor fără iubire era ca un copac fără frunze și fără rod, ca un trup fără suflet. (…) Acesteia îi puse numele de Dulcineea din Toboso, nume care i se păru potrivit rangului ei de doamnă a gândurilor sale.”

Ieși din casă. Pornești la luptă.
Ai un de ce foarte clar — o misiune.

Dar fii sigur: „adversarii” te vor doborî la un moment dat. Și atunci va trebui să-ți amintești pentru cine te ridici. Pentru cine.

Partenerul de viață?
Copiii?
Părinții?
Cei pe care îi slujești?
Cei pentru care lupți ca viața lor să fie puțin mai bună?

Cineva trebuie să fie.

Cu toții avem nevoie de o Dulcineea din Toboso.
O „doamnă a gândurilor noastre”.

Ca să nu ne trufim când învingem un monstru.
Și ca să-i putem arăta că lumea aceasta e, măcar puțin, mai bună… pentru ea. Pentru ei. Pentru ceilalți.

Îți mulțumesc, din suflet, că nu renunți.
Și pentru că, în ciuda tuturor scepticilor, încă mai crezi în dragoste, în jertfă și în lupta de fiecare zi.

Te îmbrățișez cu drag,
Ștefan