„Momentul prezent este singurul timp care ne aparține cu adevărat.” - Leo Buscaglia
Mi se întâmplă, din când în când, să mi se deruleze în fața ochilor un peisaj din curtea bunicilor mei: livada cu câțiva meri bătrâni, acoperișurile de tablă ale caselor, căsuțele vecinilor risipite printre dealuri și vegetație, și orizontul șerpuit, acolo unde cerul se mai întâlnea uneori cu Prutul.
Dacă privesc atent această imagine interioară, îi văd detaliile: lungimea firelor de iarbă, ramurile copacului în care m-am julit crezând că sunt Tarzan, leagănul improvizat de bunicul, vița de vie scundă și bătrână, exact ca bunicii mei.
Cum e posibil ca, după atâția ani, această amintire să-mi fie încă atât de vie? De ce îmi amintesc atât de clar acest peisaj, când, de fapt, îl priveam într-o zi în care mă plictiseam teribil?
Eram în clasa a III-a. Sora mea tocmai termina clasa a VIII-a și se pregătea pentru admiterea la liceu. Ca să aibă liniște, părinții mei m-au trimis la bunici „pentru trei săptămâni”. Am stat șase. Șase săptămâni într-un sat fără alți copii, cu case risipite pe dealuri. Timp suficient să te plictisești pentru trei vieți.
Și totuși, tocmai acea perioadă a lăsat cele mai vii și clare amintiri în mine.
Zilele trecute am ascultat un medic care vorbea despre importanța plictiselii pentru creier. Spunea că atunci când stăm relaxați, aparent degeaba, creierul nostru nu lenevește, ci, dimpotrivă, lucrează intens. El sortează, evaluează și așază informații în sertare de memorie. Conectează idei și experiențe. Face sinteze.
Pe vremea aceea, nu aveam telefon, nici computer. Iar televizorul bunicilor era vai de capul lui. Distracția venea de la câinele care alerga după propria coadă, cocoșul țâfnos și niște pești pescuiți din iaz. În rest? Liniște. Contemplație.
Și cu toate astea, îmi amintesc perfect nuanțele verii, lumina, culorile, ridurile vecinei, coada sapei și smalțul sărit de pe găleata cu care aduceam apă de la fântână.
Astăzi… nici nu mai știu ce culoare avea cămașa casieriței de la supermarket. Sau ce am cumpărat. Sau de ce m-a sunat colegul meu. Și nu mă întreba ce dată este azi, că îmi ia câteva secunde să mă prind.
Nu, nu e vorba că am îmbătrânit. Ci că am uitat cum e să ne plictisim.
Oamenii de azi evită plictiseala cu orice preț. Ne acoperim fiecare minut cu telefoane, notificări, task-uri, divertisment. Creierul nu mai are timp să își „facă ordine în casă”.
Medicul de care îți povesteam spunea chiar că una dintre cauzele creșterii tulburărilor de sănătate mintală în rândul tinerilor e tocmai asta: lipsa timpului de repaus mental, de tăcere și contemplare.
Așa că uite ce îți propun:
📍 După ce termini de citit această scrisoare, stai 3-5 minute cu ochii pe un peisaj. Dacă nu ai la îndemână un geam cu vedere, uită-te pur și simplu aiurea prin cameră. Lasă-ți mintea să hoinărească. Închide telefonul, închide ecranul. Evadează.
📍 Și dacă ai ocazia, vorbește azi cu cineva drag fără niciun ecran între voi. Fără căutat pe Google, fără notificări. Doar voi doi și o conversație.
De ce? Pentru că în fiecare minut suntem bombardați cu valuri de informații. Nimeni nu se ocupă să ne protejeze mintea. Asta e treaba noastră.
Și merită. Povestea ta, așa cum e, are sens. Poate nu l-ai descoperit încă. Cu atât mai mult trebuie să ai grijă de ea, s-o cultivi, s-o îngrijești și s-o duci mai departe. Poate, într-o zi, va inspira pe altcineva.
Te îmbrățișez cu mult drag și îți urez spor în scrierea propriei povești — una care face lumea mai frumoasă și mai bună.
Ștefan
| 
