Cine suntem?

„Acolo unde există dragoste, timpul își pierde puterea.” – Jean-Paul Sartre

Ce naiv eram…
Credeam că dacă am și eu plasticul ăla cu tricolor pe el, gata—m-am făcut mare.
Nu pot să uit mândria cu care pășeam pe stradă după ce am ieșit de la Evidența Populației. Țineam buletinul în buzunar ca pe o piatră prețioasă. Așteptam ca oamenii să mă privească altfel—cu ceva mai mult respect, poate.

Cum asta nu s-a întâmplat, mi-am zis:
Lasă, în patru ani am drept de vot. Atunci o să vedeți voi.

În perioada aia mergeam cu ai mei într-un sat de la poalele Ceahlăului, Izvorul Muntelui. În weekenduri era plin de turiști, de mașini scumpe și de vile care răsăreau parcă din pământ. Unele erau atât de impunătoare încât îți venea parcă să păstrezi o anumită distanță când treceai pe lângă ele.

Una dintre vile arăta ca un castel: ziduri înalte de piatră, o alee care urca șerpuit printre brazi, o casă ca în filme. Părinții îmi spuneau că aparține unui persoane cu nume mare. Și cu contul și mai mare.

La 14 ani, asta era ecuația mea: avere + faimă = valoare.
Buletinul din buzunar își pierdea din magie.

Recent am trecut din nou prin acel sat. Și m-am oprit brusc.
Zeci de proprietăți de vânzare. Pensiuni goale. Restaurante părăsite.
Iar castelul de odinioară… arăta tot ca în filme, dar din cele horror.
Ferestre sparte. Vegetație pe acoperiș. Natura așternea straturi de uitare.

Carte mea de identitate stătea neutră în portofel. Un plastic. Atât.

Punând față în față cele două momente, cu tot cu naivitățile mele de atunci și de acum, m-am întrebat:
Cine suntem de fapt?
Numele? CNP-ul? Profesia? Funcția? Salariul?
Averea?
Lucrurile pe care le strângem?
Sau cele pe care le lăsăm în urmă?

Nu vreau acum să intru în teoria identității—deși știu prea bine câtă forță are asupra celor care trec de la identitatea de victimă la cea de erou.

E altceva aici.

Tot mai des, în ultima vreme, mă întorc la ideea lui Pierre Teilhard de Chardin:
„Nu suntem ființe umane care au experiențe spirituale, ci ființe spirituale care au o experiență umană.”

Și stau cu această propoziție în față ca în fața unei oglinzi.
Ființă spirituală?
Cum vine asta? În CI nu scrie așa ceva. La școală nu m-a învățat nimeni.
Bine, rațional pot să înțeleg. Dar profund? Existențial? Ce înseamnă?

Dacă sunt o ființă spirituală—atunci ce este tot circul ăsta prin care trecem?
Ce e cu poveștile astea care pârjolesc totul în jur cu focul mocnit al fricii și al apatiei?
Cum mă raportez la prietenul care nu-și poate plăti ratele?
La vecinul care trece prin divorț?
La adolescentul care refuză școala?
La rudele care tremură gândindu-se la prețuri și medicamente?

Ce face o ființă spirituală în astfel de cazuri?
Întoarce spatele lumii?
Luptă să o schimbe?
Sau face lumină acolo unde stă, în ritmul ei, cum poate?

Stai puțin! Oare există, cu adevărat, un război nevăzut? La nivel spiritual? Și dacă da, care este miza? Cum arată îzbânda pe care ne-o dorim? Se definește ea ca „pace sufletească”? Sau „sens”? Sau dragoste?

Nu am toate răspunsurile. Poate nici nu trebuie.
Dar când mă uit în ochii copiilor mei—curați, prezenți, bucuroși fără motiv—simt un răspuns care nu poate fi scris.
Are silueta unei afirmații. Și se simte ca un abur alb, călduros. Care dă putere. Și zice în șoaptă:

Trăiește în dragoste.
Caută să ajuți.
Fii recunoscător.
Creează frumusețe.
Fii sprijin.

Eu spun povestea la persoana întâi, dar știu sigur că și tu ai auzit acest tip de răspuns. Poate nu din ochii unui copil. Poate dintr-un apus. Din valuri. Dintr-o adiere care mișcă o floare. Dintr-un zborul bezmetic al unui fluture. Din muzica unui râu sau zumzetul unei stele.

Așa că, data viitoare când o privire piezișă îți tulbură ziua, ând vreo frunte încruntată vrea să-ți spună că lumea e un tablou desenat în cărbune de niște amatori, te rog să-ți amintești:

Ești o ființă spirituală.
Ești o ființă de lumină.

Și o ființă de lumină se raportează altfel la crize, la frici, la zgomot, la nerăbdarea și frământarea lumii.

Mulțumesc că nu uiți cine ești.
Și că, prin asta, aduci lumină în lumea asta care are disperată nevoie de ea.

Te îmbrățișez cu drag,
Ștefan

* Foto - Jean Francois Millet - Angelus