„Rana este locul prin care pătrunde Lumina.” – Rumi
– Hai să mergem să luăm niște araci din pădure.
– Araci? Pentru ce?
– Pentru roșii. Ca să le prindem.
– Dar de ce să nu cumpărăm de la magazin? Sunt niște bețe special făcute pentru asta.
– Păi, cu pădurea asta aproape, să te mai duci la magazin?
Câteva minute mai târziu, înarmat cu un topor, eram cu socrul meu în pădure, căutând lemne lungi și subțiri pe care să le transformăm în araci. De un an ne-am mutat într-un sat la vreo 35 km de București și, în primăvară, el a organizat un colț de grădină pentru câteva legume.
Am crezut că e treabă ușoară: apuci lemnul, tai cu toporul, cureți crenguțele și gata. Dar după vreo 30 de minute curgeau apele pe mine, iar stiva de araci era tare sărăcăcioasă. M-am gândit că pădurea trebuie să se fi distrat copios pe seama noastră.
În jurul nostru, stejari înalți, liniște, un sentiment de siguranță. Nu doar că respiri altfel în preajma acestor copaci puternici, dar parcă ți se lungește coloana vertebrală și devii mai responsabil.
– Știi cum cresc stejarii?
– Din ghindă.
– Da, din ghindă. Dar dintre toate ghindele care cad pe pământ?… Vezi că stejarii sunt destul de rari. Nu toate se prind.
– Păi, cred că rezistă puietul care e mai puternic.
– Cam așa. Mama îmi spunea că asupra ghindei trebuie să se întâmple ceva ca să i se crape sau să i se înmoaie coaja. De exemplu, o sursă mare de căldură, cum ar fi un foc sau o secetă grea. Sau un mediu umed constant, o perioadă cu multe ploi care transformă pădurea într-o mlaștină. Ori, unele ghinde se crapă dacă vreun animal le calcă cu copita. Lucruri de genul ăsta.
Știam vorba aia cu „stejarul care stă în ghindă”, adică un copac atât de falnic își are originea într-o sămânță mică. Dar acum primeam o lecție în plus: pentru ca acest copac puternic să se nască, e nevoie de o încercare, de un eveniment care pare să-i amenințe existența. Copacul, încă de când se naște, trece prin încercări. Se pare că măreția nu apare decât după o luptă grea cu obstacole.
Dar cum rămâne cu cei care trăiesc de pe o zi pe alta? Unde e măreția acolo?
Am văzut un clip cu un copil care avea mâinile bandajate din cauza unei boli rare. Pielea îi era plină de răni. În loc de degete, avea o mare cicatrice. Suferea enorm. În clip spunea că oamenii îl vizitează și mărturisesc că îl privesc cu admirație pentru că rezistă cu atâta stoicism. „Probabil că au dreptate. Se pare că fac, totuși, ceva bun. Dacă oamenii devin mai puternici după ce mă văd pe mine așa și îi ajută în vreun fel, atunci să mergem mai departe. Înseamnă că nu stau cu bandajele astea degeaba.”
Uneori, măreția înseamnă doar să-ți duci crucea. Fără spectacol, fără reclamă.
În copilărie eram pasionat de baschet. Mergeam zilnic în curtea școlii și băteam mingea acolo cu orele. Aproape în fiecare seară venea un om cam de 45 de ani cu fiica lui adolescentă. Jucau împreună și, pe zi ce trecea, erau tot mai buni. Nu aveau vreo strategie sau vreo tehnică anume de antrenament. Doar un tată total implicat în jocul cu fiica lui. Și, cu fiecare zi, ea devenea tot mai încrezătoare. Probabil că fata nu a ajuns sportivă de performanță, dar sunt aproape convins că a devenit un om cu mare încredere în sine, orice ar face acum.
În cazul ei, puterea interioară (stejarul din ghindă) a crescut după încercări mici, repetate, ca într-o joacă.
Când te trezești cu o durere de cap, cu o stare psihică proastă, când îți amintești că în curând împlinești vârsta X și că proiectele la care lucrezi de câțiva ani abia mai respiră, ți se cam întunecă cerul deasupra capului. Dacă simți asta, vreau să-ți spun că nu ești singurul / singura. Și aș vrea să-ți mai reamintesc că toate astea fac parte din lupta zilnică, firească și necesară. „Cerurile se cuceresc!” Nu știu unde am găsit asta, dar e adevărat. Lupta noastră e pentru a cuceri o bucată cât mai mare de cer. Și nu, nu e o luptă cu ceilalți, nu avem adversari. Ci doar cu gravitația.
E greu? Poate. Are rost? DA! DA! DA! Avem resurse? Le găsim. Mai e nevoie de ceva?
Da! De o îmbrățișare! Și de un mulțumesc! Din inimă! Pentru că alegi, în fiecare zi, să nu renunți și să cauți cu inima și cu privirea către cer!
Te îmbrățișez cu drag!
Ștefan
P.S. 1 – Azi, un PS scurt: bucură-te de viață! De ziua de azi, de clipa de acum, de omul de lângă tine. E o clipă unică, pe care nu o vom mai întâlni.
P.S. 2 – Citește PS 1 și pune-l în practică! 🙂 | 
