Care e treaba ta?

Kahlil Gibran

În ultimele zile am dormit „în rate”. Copiii au avut febră și apoi indigestii. Luni m-am pomenit într-o ceartă cu un bărbat cu ochelari care era specialist în invective și expert în mitocănie. Nu am putut să țin pasul cu el, dar am reușit să mă înfurii nepermis de mult. Ieri am găsit pe mașină o amendă de la Poliție. Se pare că nu parcasem regulamentar. Iar astăzi m-am trezit cu o sublimă durere de cap. Pe drum, am văzut o femeie cu părul negru care plângea cu capul sprijinit de zidul unei biserici.

Călătoria asta fascinantă numită „Viață” este presărată cu piedici sau lanuri de pălămidă. Dar este populată și de peisaje minunate care, din când în când, mai stau acoperite de ceață. Uneori ai oameni dragi pe lângă tine, alteori apar tot felul de ciudați. Îți dorești să atingi o țintă, dar o seamă de nimicuri îți abat atenția de la această țintă. Vrei să trăiești clipe frumoase cu cei pe care îi iubești, dar îți vine o factură la gaze care te face să ai îndoieli că aritmetica învățată în școala generală mai e de actualitate. Ah, și da, mai ai și 2 sărbătoriți cărora trebuie să le cumperi cadou. Te bucuri pentru ei, dar mai ales pentru moliile care își vor face locuință în portofelul tău.

Pe scurt, ai multe șanse să ți se scufunde corăbiile în oala cu melancolie. Sau cu anxietate. Sau cu depresie.

Dar pe corăbiile astea sunt și bărci de salvare. Ca să le folosești, trebuie doar să-ți reamintești: De ce sunt eu aici? Care e treaba mea în zonă? Pentru ce m-am ridicat din pat azi dimineață?

Sunt întrebări la care răspunsurile stau bine ascunse după straturi masive de îndoială, frică, false urgențe și nimicuri cotidiene.

De ce sunt eu aici? Care e treaba mea? Care e ogorul meu, pe care trebuie să-l lucrez?

Uneori stăm chiar cu picioarele pe acel ogor, pe cel pe care îl căutăm cu privirea. Asta e chiar comic.

Eu nu am găsit un singur răspuns la întrebările de mai sus. Multe idei îmi zburdă între tâmple, dar nu pot agăța nici una. Pentru că durerea asta de cap nu-mi permite să abordez teme serioase. Dar am găsit, totuși, o soluție: mi-am reamintit că această călătorie (numită Viață) are un punct de plecare și un punct de sosire. E o călătorie între două paranteze. Mi-am mai amintit că „suntem ființe spirituale care trăim o experiență umană” (Pierre Teilard de Chardin) și nu ființe umane care trăim (din când în când) experiențe spirituale.

Deci, cred eu, Ființa Spirituală se rătăcește deseori în hățișul de evenimente minore, pierzând din vedere lucrurile cu adevărat importante (zâmbetul celor dragi, lacrima celor suferinzi, misiunea noastră aici). Și uite așa, Ființa Spirituală se deconectează de la veșnicia care este în afara celor două paranteze (naștere și moarte). Iar dacă Ființa pierde legătura cu veșnicia, ea își pierde esența spirituală și rămâne doar biologică. Adică se lasă cuprinsă de frică, în toate formele ei de manifestare.

Tot mă doare capul, dar am găsit soluția. Trebuie să-mi reamintesc că suntem ființe spirituale. Că Viața biologică trece ultra-repede, că invectivele supăratului de luni, că amenda pentru parcarea neregulamentară sau durerea de cap sunt cu totul și cu totul lipsite de importanță. Sunt paraziți care vor să mă orbească. Vor să-mi abată atenția de la zâmbetul copiilor mei, de la lumina din ochii soției, de la bucuria oamenilor cu care lucrez, de la timiditatea primăverii care își arată primele flori, de la murmurul unor rugăciuni.

Suntem stropi de veșnicie picurați în micul pahar al prezentului. Privește la ce e important! Reamintește-ți de ce ești aici. Care e treaba ta? Care e ogorul tău? Cui poți să oferi din rodul acestui ogor?

Te îmbrățișez cu drag!

Să ai o primăvară frumoasă!!

Ștefan

:)