„Viața este un dans între a sprijini și a fi sprijinit.” – Ram Dass
—Ție chiar îți place să muncești așa, ca un catâr, în fiecare zi?
Din receptorul telefonului nu se mai auzea nimic. Pentru o secundă m-am întrebat dacă nu cumva am sărit calul și, fără să vreau, l-am jignit.
— Îți dai seama că nu. Dar ce pot să fac? — Și vocea lui s-a stins din nou.
Prietenul meu, Dragoș, era la pat de vreo două zile. Nimic grav. Doar o oboseală cruntă, acumulată în ani, care a invitat în viața lui o gripă. Dar nu orice fel de gripă, ci acea gripă care îți strânge capul ca într-o menghină și face ca drumul până la toaletă să fie la fel de aventuros ca o călătorie pe Everest.
— Iartă-mă, uite, nu vreau să te cert. Dar nu ți se pare că ai cam exagerat? Dacă tot ești acasă și stai în pat, poate ar fi un moment bun să-ți recalibrezi puțin viața.
Pentru prima dată în acea zi l-am auzit râzând, dar nu era un râs vesel, ci unul ironic. I-a fost mai ușor să râdă decât să-mi spună că bat câmpii, că habar nu am ce-i cer și că agenda lui arată ca o hartă a pădurii amazoniene, că are în spate responsabilități cât să umple barajul de la Bicaz și că mai bine l-aș lăsa în boii lui, pentru că oricum nu înțeleg nimic și îi accentuez durerile de cap. Cu toate astea, am mai făcut o încercare:
— Știu că ai multe în spate, dar de ce nu mai delegi și pe alții? De ce nu ceri ajutorul?
Pauză… niciun cuvânt. Oi fi dat iar cu oiștea-n gard? S-a auzit o respirație scurtă și apoi vocea prietenului meu:
— Nu pot. Nu că nu aș avea cui să cer ajutorul… Dar nu pot.
Discuția a fost mai lungă. Dar opresc aici filmul ca să înțelegem mai bine aceste vorbe. În dicționarul „Român–Dragoș-Catârul”, cuvintele „nu pot” se traduc astfel: nu știu să cer ajutorul; dacă cer ajutorul cuiva înseamnă că sunt slab și neputincios; nu am fost învățat să cer ajutorul; să cer ajutorul înseamnă că nu sunt capabil să rezolv eu problemele; când cer ajutorul parcă mă îndatorez; am crescut cu convingerea că trebuie să mă descurc singur; și multe altele.
Realizam atunci că boala nu era doar o consecință a stilului său de viață. El suferea de o afecțiune cronică a mentalității. În sistemul lui de operare erau câteva linii de cod care nu aveau ce căuta acolo, dar care afectau întregul sistem.
Pentru un om ca el, să ajungă într-o asemenea stare este un coșmar. Ce poate fi mai rău de atât? Iată: să fii nevoit să chemi și salvarea. Starea lui s-a înrăutățit atât de mult încât a fost nevoit să apeleze 112. Și, pentru că Dumnezeu are îngeri peste tot, persoana care a venit să-l consulte era o asistentă foarte amabilă și grijulie. L-a prins de braț, l-a apucat de după umeri ca să se ridice pe marginea patului și, la un moment dat, i-a spus aceste cuvinte magice: „Dați-mi voie să vă ajut.”
Dragoș-Catârul nu a recunoscut, dar când povestea acest mic detaliu, chipul lui căpăta o lumină pală care nu poate fi definită decât prin substantivul recunoștință. Simțea în interior o adiere înrudită cu dragostea. Acel tip de dragoste profundă care îi unește pe oameni într-un tot, ca un fluviu subteran, tăcut, dar puternic. Ori ca parfumul aerului din diminețile de primăvară, când viața îți reamintește că a fost acolo chiar și în cele mai geroase și mai întunecate zile. Nu, nu s-a îndrăgostit de asistentă (ce telenovelă ar fi ieșit!), ci a început să înțeleagă acest „să vă ajut…”, „să te ajut…”. Ceva în zidul de beton al barajului a început să se fisureze și să pătrundă pe-acolo o altă credință.
Povestea cu el se încheie aici. E în convalescență. Sper eu, și într-o convalescență a mentalității, o re-softare a întregului sistem. Dar aș vrea să meditezi puțin la situația lui. Și, dacă aceste cuvinte ți se par familiare, dacă le-ai văzut zbenguindu-se prin mintea ta, prinde-le și ia-le la întrebări: cum adică nu poți să ceri ajutorul? Ce vrei să spui cu asta? De ce ți-e frică?
Știi că atunci când ceri ajutorul cuiva stabilești o conexiune puternică? Îți deschizi sufletul către o formă de comunicare mult mai profundă, în care discuți de la suflet la suflet. Și încă ceva: îi oferi acelei persoane darul de a putea contribui, de a fi sprijin, de a dărui o parte din prea-plinul sufletului ei. De ce să le răpești oamenilor această bucurie?
Deci, dacă ai nevoie de un sprijin, astăzi fă un prim pas: gândește-te la cine ai putea apela. Și apoi, al doilea pas: pune mâna pe telefon. Dăruiește-le ocazia să dăruiască!
Îți mulțumesc că faci lumea asta mai blândă prin vulnerabilitatea cu care te deschizi în fața ei!
Te îmbrățișez cu drag,
Ștefan
P.S. 1 – „Oamenii mari sunt nemaipomenit de ciudați!”, spunea Micul Prinț. Ciudați chiar și prin faptul că atunci când sunt neputincioși, parcă le crește orgoliul și devin nesuferiți (aici a fost o descriere a propriei persoane!). Dacă știi astfel de ciudați, trimite-i la „Micul Prinț – spectacol pentru oameni mari”. Jucăm în București, pe 28 septembrie, la Sala Dalles. Bilete se găsesc aici: https://ticketstore.ro/ro/bilete/9661/micul-print-spectacol-...
P.S. 2 – Ai chef de un film potrivit pentru acest început de toamnă? Iată două recomandări: It’s a Wonderful Life (1946 – chiar dacă subiectul e legat de Crăciun, povestea merită urmărită) și Patch Adams (1998 – o minune de poveste, după un caz real). Sunt filme care nu doar te relaxează, ci oferă și lecții bune de viață. | 
