„Sensul vieții este să înaintezi. Indiferent cât de mici sunt pașii.” — Anonim
Am pornit motorul. Am setat pe Waze destinația „Acasă”. 3 ore și 10 minute.
Era aproape ora nouă seara. Afară tocmai se oprise ploaia, dar peste tot rămăseseră bălți. Genul acela de vreme care te ține în casă, nu pe drumuri întunecate, prin sate. Eram singur în mașină, pe o stradă pustie, lângă clădirea teatrului unde tocmai încheiasem un proiect foarte (foarte!!!) dificil.
Pe scenă – 40 de oameni. La butoane – 6 tehnicieni lumini, sunet, video, microfoane. În culise – încă 5 oameni la machiaj, costume, recuzită. Cântăreți, actori, studenți, copii. Iar în sală – patru sute și ceva de spectatori.
Furtuna prin care trecusem timp de cinci zile se liniștise. Dar „obosit” era prea puțin spus. Exista un fel de sfârșeală în oase și în minte. Și mai aveam de condus peste 3 ore.
Totuși, ceva mă ținea prezent. Un sentiment de împlinire. Bucurie. Mulțumire. Proiect dus la capăt. Oameni care pleacă acasă cu zâmbetul pe buze. Spectatori fericiți. Tehnicieni mulțumiți de colaborare (lucru rar!). Un milion de motive să fiu fericit. Dar oboseala îmi umbrea fericirea.
A urmat una dintre acele nopți în care nu poți adormi tocmai din cauza oboselii. Și a adrenalinei care încă pulsa. Fiecare imagine din ultimele zile declanșa încă o doză de neliniște. Nu știu dacă am dormit măcar patru ore. Și nu, nu aveam cum să lenevesc a doua zi. Școli. Copii. Drumuri. Viața care te apucă de braț și te pune la treabă.
A doua zi mă târam prin București aproape fără direcție. Am băut o cisternă de cafea. Eram în starea aceea în care și o frunză căzută din copac îți poate răsturna universul.
Așa că m-am luat la întrebări: De ce te simți așa? Ce se întâmplă? Proiectul s-a încheiat bine. Lumea e mulțumită. Ai ajuns acasă cu bine. Ce nu e în regulă?
Să fi fost doar oboseala? Poate. Dar era și altceva. Un gust familiar, dar pe care îl uitasem.
Îți amintești finalurile de an școlar? După sesiuni grele? Treci brusc în vacanță. Bucurie, relaxare, dar și acel „bun… și acum ce fac?”. Eu mă trezeam la 7 dimineața și mă uitam în tavan căutând un sens cu care să-mi umplu ziua.
Acum starea era ridicată la puterea 100. Angoasă. Rătăcire. Iritabilitate. Tot ce găsești în cămara emoțiilor grele.
Aveam nevoie de un diagnostic.
Cum poți să ai un succes mare și totuși să te simți ca un evadat de la ocnă?
După a-nu-știu-câta cafea, am înțeles. Și mi-a fost greu să accept.
Lipsa de sens.
Nu mai aveam un sens clar.
Proiectul, care înghițise toată energia mea, se terminase. Și eu rămăsesem descoperit. Ca atunci când ajungi în vârful muntelui așteptând panorame spectaculoase – dar te înghite ceața și abia mai vezi poteca spre casă.
Viktor Frankl îi spune „vid existențial”.
Steven Pressfield – „lupta cu rezistența”.
Donald Miller – abandon.
Acum înțelegeam. Pe pielea mea.
Cum am ieșit?
Cu rețeta pe care o „predau” în coaching:
agenda pe masă.
stiloul în mână.
ordine în program.
Pe zile. Pe ore.
Un nou scop. O nouă stea polară. Urgent.
Aveam direcția, doar că era acoperită de ceață. Am scos-o din nou la lumină.
O mini-ședință în „war room-ul” personal: hărți pe masă, strategii, pași pentru zilele următoare.
Au trecut doar trei zile de atunci, iar acum mi-am revenit. Mintea e ancorată în următorul proiect. În următoarea misiune. Îmi pregătesc noi repetiții, deplasări, conferințe și ateliere. Și abia aștept.
Îți spun povestea aceasta ca să reamintesc ceva esențial:
Omul este o ființă teleologică.
Avem nevoie de un sens spre care să ne îndreptăm.
Nu putem exista „la întâmplare”.
Țintă → drum → ajustare → țintă nouă.
Nu obosești? – mă întreabă uneori cineva.
Nu cred. Drumul este odihna.
Călătoria, misiunea, bucuria de a ajunge în port.
Împlinirea că ai încheiat ceva.
Entuziasmul de a porni din nou.
Toate astea te hrănesc.
Unde sunt ceilalți în poveste?
Unii îți merg alături.
Alții merg în urma ta și te privesc ca reper.
Iar alții privesc de pe margine, curioși.
Nu-ți irosi timpul uitându-te la ei.
Fiecare pas al tău poate fi inspirație.
Fiecare vârf cucerit – o parabolă.
Pentru tine. Pentru cei dragi. Pentru lume.
Continuă.
Un pas. Apoi încă unul.
Chiar dacă ai bătături.
Chiar dacă pare că ești singur pe potecă.
Nu ești. E doar ceața.
Ceilalți sunt cu tine. Uneori tăcuți. Alteori prin rugăciunile lor.
Îți mulțumesc că nu renunți.
Îți mulțumesc că lucrezi la misiunea ta.
Ești o inspirație.
Mai mult decât îți poți imagina.
Te îmbrățișez cu mult drag,
Ștefan
PS 1. În scrisoarea trecută am avut câteva greșeli. Iartă-mă. Editam textul în timp ce răspundeam la exerciții de matematică cu copiii mei. Uneori aritmetica de clasa a III-a poate fi surprinzător de complicată, mai ales când creierul e în 5000 de părți. Voi publica forma corectată în câteva zile pe Ruxanda.ro.
PS 2. Mai este puțin și se încheie anul. Știu că începe vârtejul cu daruri, drumuri, liste și alergătură. Te rog, nu-i uita pe cei bolnavi. Sper să nu ai pe nimeni drag diagnosticat cu cancer. Dar dacă totuși ai, poate cursul de mai jos le-ar aduce puțină lumină și sprijin. Aruncă o privire și vezi dacă putem ajuta pe cineva împreună: https://www.udemy.com/course/dincolo-de-diagnostic | 
