„A te trata cu compasiune e o formă de curaj, nu de slăbiciune.” – Kristin Neff
De câteva luni lucrez cu adolescenți și tineri care sunt acum în pragul examenelor – admitere la facultăți, licențe, restanțe. Problema cu care se confruntă? Emoțiile. Sau, mai exact, lipsa de autocontrol în perioada de pregătire și în cadrul examenului.
Pe mulți dintre ei îi cunosc de ceva vreme, pe alții abia acum încep să-i descopăr. Dar există un pattern pe care îl tot observ.
Acești tineri sunt foarte buni. FOARTE buni!!! Stau ore în șir la birou, învață, rezolvă probleme imposibile, părinții lor investesc sume uriașe în meditații. Sunt acel gen de elevi cu care profesorii de mate și fizică se mândresc ani la rând. Și, de cele mai multe ori, acești tineri iau examenele cu brio.
Și totuși… ce am observat?
O lipsă acută de încredere în ei înșiși. În unele cazuri, chiar o lipsă patologicăde încredere. Ceea ce e cu adevărat șocant. Unii sunt geniali – cu mintea lor ar putea oricând să „dea lecții” pe orice continent. Dar ei se văd mici. Slabi. Nepregătiți. Inutili.
Ba chiar, o fată mi-a spus de curând că se detestă și că nu crede că va face ceva bun cu viața ei.
Să-ți spun că uneori rămân fără cuvinte? Că e năucitor să vezi cum o minte genială poate fi redusă la submediocritate doar de niște… convingeri?
Convingerile sunt ca refrenele. Ca melodiile acelea care se aud mereu la radio și pe care nu le mai poți scoate din cap. Și, când ți-e lumea mai dragă, încep să-ți cânte versuri tâmpite:
„Nu ești în stare!”
„Alții sunt mai buni decât tine!”
„Nu meriți o viață relaxată și împlinită!”
Dacă auzi zilnic aceste versuri, mai ai chef să te dai jos din pat?
Dar... stai! Doar acești tineri aud refrenele astea?
Ieri am făcut greșeala să mă uit la câteva știri (mare greșeală!). Mi s-a întunecat cerul deasupra capului. Copiii mei se jucau veseli cu un balon și eu mă întrebam cum o să trecem iarna. Doamne, ferește!
De unde frica asta cuibărită printre neuronii mei?
Știi deja răspunsul: refrene. Aceleași versuri, doar că pe alte frecvențe. Versiunea pentru adulți.
Cu toții avem o voce (sau un cor întreg) care ne spune:
„E greu, va fi și mai greu, o să fie îngrozitor!”
„Nu vei face față!”
„Nu ești făcut pentru asta!”
(Paranteză: dacă citești aceste rânduri și NU te confrunți cu astfel de gânduri, te rog sună-mă și spune-mi cum faci. Mergem la o cafea. O plătesc eu. Serios. Paranteză închisă.)
Adevărul e că cei mai mulți dintre noi avem aceste gânduri. Cu ele ne auto-programăm să ne ținem în frâu, să nu visăm prea departe, să fim doar „ok-iș”, cum se spune acum. Și să plutim într-o ciorbă emoțională în care amestecăm frustrare, neputință și autosabotaj.
DAR!!!
Stai! Nu vreau să ne îngrămădim acum la magazinul de bice și să ne autoflagelăm în sincron, strigând:
„Muncește mai mult!”,
„Ridică standardele!”,
„Fii mai încrezător în viitorul tău!”.
Nu! Nu! Mai ales că nici bicele nu mai sunt ce-au fost. Toate sunt de pe Temu.
Uite ce-ți propun: citește și acționează (pe cât poți):
— Ia o pauză! Respiră.
— Uită-te la cer. La păsările care trec mirate pe deasupra noastră și nu pricep pentru ce ne agităm atâta.
— Privește cum dă din coadă un câine. Ce știe el despre criză, TVA sau facturi?
Apoi, uită-te în oglindă (sau în camera de selfie, sau în luciul unui lac) și spune-ți cu voce tare:
„Astăzi nu trebuie să fiu mai bun. Astăzi trebuie doar să fiu. Atât.”
Proiectul de la birou poate aștepta. Clienții nu vor face atacuri de panică.
Ești medic? Pacienții tăi se vor vindeca și mai repede dacă simt empatia ta.
Ești părinte? Poți arde puțin mâncarea, poți lăsa colțul acela neaspirat și poți spune: „azi nu pot să vă citesc, dar hai să inventăm o poveste împreună.”
Astăzi vreau doar să fiu. Atât.
Închide ochii și primește acest mesaj:
Ești demn de iubire exact așa cum ești!
Nu pentru ceea ce faci.
Ci pentru ceea ce ești.
Pentru ființa plămădită din carne, suflet, idealuri, vise, lacrimi, bucurii, povești, amintiri, dorințe, iubiri, dezamăgiri, rugăciuni și speranțe.
Ești un miracol. Cu sau fără cravată. Cu sau fără carduri. Cu sau fără măriri de salariu. Cu sau fără examene luate.
Ești un miracol peste care Dumnezeu își trimite în fiecare zi binecuvântarea Sa.
N-o simți? Poate doar n-ai stat destul cu ochii închiși spunând:
„Sunt demn/ă de iubire exact așa cum sunt.”
Mai stai puțin.
Ah, și încă ceva:
Dansează.
Nu glumesc. Dansează!
Trupul nostru are o parte special creată să ne aducă stare de bine. Nu se învață la Facultatea de Medicină. Dar funcționează garantat. Dacă o miști câteva minute, corpul secretă endorfine. Instant.
Așadar, pune muzica preferată și… ai înțeles deja:
Dă din fund!
În toate direcțiile. Pe ritm sau aiurea. Nu contează. Pune-l în mișcare și lasă endorfinele să-și facă treaba.
Schimbă refrenul din mintea și din inima ta.
Și ajută-i și pe alții să și-l schimbe.
Fă din fiecare zi o mică sărbătoare. Nu avem prea multe pe-aici. Nu-i păcat să le irosim?
Îți mulțumesc că dansezi atât de comic.
Îți mulțumesc că faci lumea asta mai frumoasă cu gândurile și încrederea ta.
Te îmbrățișez cu drag,
Ștefan
P.S. 1 – Am citit o frază care m-a năucit:
„Îți vine să crezi că balena habar nu are că există cămile?”
Pfoai! Ce privilegiu pe om să poată descoperi atâtea minunății în universul ăsta!
P.S. 2 – Ai de-a face cu oameni care se confruntă cu lipsa de încredere și stimă de sine? Sau ești chiar tu unul dintre ei?
Tu cum faci să-i ajuți? Sau cum faci să te ajuți în astfel de momente?
Sunt tare curios ce metode folosești. Scrie-mi, dacă ai timp. 2-3 rânduri sunt suficiente.
Îți mulțumesc din suflet! | 
