Alungă confuzia!

„Fie vei păși înainte către creștere,

fie vei face un pas înapoi spre siguranță.”

Abraham Maslow

Într-un colț de rai, în curtea Mănăstirii Sihla, am fost martorul unui dialog scurt, dar care m-a pus pe gânduri. Un muncitor care lucra pe la mănăstire s-a întâlnit cu o rudă dintr-un sat apropiat. „Ce mai faci?”, l-a întrebat ruda de la sat. „Sunt plictisit! Sunt foarte plictisit. Asta fac!”, a răspuns muncitorul. În timp ce vorbea, am văzut cum fața i se transforma, trădând indignare și abandon. „Sunt plictisit!” însemna altceva decât auzeau urechile noastre. A plecat cu privirea în pământ, însuși mersul său exprimând o nemulțumire profundă. Muncitorul nostru se îndepărta ca un deținut care se întorcea spre celula lui.

Sunt convins că acest „Sunt plictisit” pe care l-a rostit nu s-ar fi rezolvat dacă ar fi mers la vreun concert la Ateneul Român sau la vreun film la mall. Nici o vacanță în Dubai nu ar fi fost de folos. Nu de entertainment avea el nevoie. Și nici condițiile de lucru nu erau atât de grele încât să-și dorească un alt job. Trăia și muncea într-un colț de rai, la propriu. Într-un univers în care domnește pacea, departe de lumea zăpăcită care îți invadează liniștea. Ce era în sufletul lui? Cum se numea boala cu care se lupta el?

Muncitorul nostru suferea de un vid de sens. Ceea ce făcea el nu mai avea un scop. Își pierduse rostul. Sau și l-a uitat. Nu mai știa exact de ce făcea ceea ce făcea. Doar pentru că era angajat? Doar pentru că aducea bani acasă? Doar pentru că avea treburi de rezolvat? Nu, ci pentru că nu mai avea un de ce și pentru că mintea lui era scufundată în confuzie.

Confuzia este ca o ceață rece care se ridică în jurul nostru fără să ne dăm seama. E o perdea care distorsionează detaliile din jur și nu ne permite să distingem drumul pe care trebuie să-l urmăm și obstacolele care ne ies în cale. Confuzia ne amestecă sunetele în cap și ne frânge frazele în care vrem să ne exprimăm gândurile. Confuzia e ca o durere enervantă de cap, care nu e atât de severă încât să necesite un paracetamol, dar nici atât de slabă încât să o ignorăm.

Dar confuzia are un leac. Îi putem veni de hac! Sursa ei este la noi. Rădăcina confuziei crește din moalele capului nostru. Cum? În momentul în care alegem să nu acționăm deși știm ce trebuie să facem. De exemplu: știu că trebuie să dau un telefon astăzi ca să rezolv o problemă. Știu că acel telefon va însemna o discuție incomodă de cel puțin 10 minute, în care voi trece printr-o confruntare, poate un conflict, dar mai știu că este singura rezolvare. Dar, în loc să iau taurul de coarne, în loc să acționez, fac un pas înapoi și încep să-mi găsesc motive pentru care să amân sau să hiper-raționalizez. Adică să trag mâța de coadă. Ceva de genul: „poate există și altă variantă de a rezolva?”, „poate nu am gândit destul de bine?”, „poate ar fi bine să dau acel telefon mai pe seară, când vremea va fi mai bună?”, „poate…”, „poate…”, „poate…” Și, în câteva secunde, se ridică în jurul meu ceața deasă în care se înghesuie întrebări, presupuneri și gânduri parazitare. Nu acționez, stau, gândesc și hiper-analizez și mă frustrez. Ceva din mine îmi spune: „iar amâni, rămâi din nou cu o problemă nerezolvată (a câta?), te lași pradă fricii, bați pasul pe loc!”. Întrucât conștiința are o voce foarte puternică și știe exact ce are de făcut, încep să devin frustrat. Și mă lupt cu gândurile contradictorii.

Exact în acel moment, poate îmi iese cineva în cale și mă întreabă: „Ce mai faci?”. Pentru că în mintea mea se adăpostesc conflicte fără sens, nu găsesc alte vorbe să exprim ceea ce simt, depun armele pentru că tocmai am fost învins de propria neputință și răspund cu resemnare și dezgust: „Sunt plictisit! Sunt foarte plictisit! Asta fac!”. Și aș vrea să mai adaug, dar nu am curaj: „Și vreau ca cineva să mă scoată din starea asta, să-mi ofere o soluție, dar nu știu cum să cer ajutor. Nici nu am curajul să cer ajutor, așa că voi rămâne în mlaștina asta până mă va înghiți definitiv”.

În spatele cuvintelor se ascunde un univers întreg, cu bătălii, cu victorii, cu eroi și bandiți. Luptele se lasă cu victime și cu învingători. Alege să nu fii o victimă! Statul pe loc, lipsa de acțiune este cea mai nepotrivită alegere. Fă primul pas, oricât de stângaci ar fi. Și apoi pe al doilea, chiar dacă nu știi drumul. Acționează cumva, oricum, dar nu sta. Confuzia se naște din lipsă de acțiune. Timpul nostru e limitat și ceilalți au nevoie de noi. Au nevoie de cineva care să aibă curajul să taie ceața și să o pornească pe un drum, să le arate nu calea, ci să-i învețe îndrăzneala de a face primii pași.

Curaj! Și inspirație!

Te îmbrățișez cu drag!

PS. 1 - Se spune că înainte de a muri, Mihai Eminescu a mai scris o scurtă poezie, numită „Stele în cer”. Una dintre strofele acestei poezii conține un avertisment: „Orice noroc / Și-ntinde-aripele / Gonit de clipele / Stării pe loc.”

PS. 2 - Totul în natură, în univers și în noi este în mișcare. Iar această mișcare nu are decât două sensuri: creștere sau degradare. Tot ce este viu crește sau se degradează. Celulele se dezvoltă sau se sting. Mintea cucerește noi orizonturi sau se întunecă. Ființa noastră se dezvoltă sau se umbrește. Noi alegem pe ce forțe vom încăleca.