Ai tot dreptul să fii trist/ă

Cum depășim suferința pierderii cuiva drag.

Partea 1/4

„Pentru că viața și moartea sunt una, la fel cum râul și marea sunt una."

Kahlil Gibran

Aud în jurul meu, tot mai des, despre prieteni care își pierd rude, părinți, oameni apropiați. Pe Facebook, la trei-patru zile, cineva își schimbă poza de profil și pune fie o imagine cu o lumânare, fie un cadru negru, ca și cum la fereastra unei case a fost agățat un steag îndoliat.

În 2016 a murit tatăl meu în urma unui cancer apărut din senin. Anul trecut, în iarnă, am mai trecut printr-un deces din care nu am înțeles (încă!) nimic. Doamna asta cu coasa vine, uneori, fără programare. Și chiar și atunci când ne reamintește că există, tot nu înțelegem mare lucru din această întâlnire. Ce vrea de la noi? Ce trebuie să facem? Ce se întâmplă cu noi? Cu ceilalți? Unde mergem? Unde se duc? Și câte și mai câte întrebări…

Recunosc, e un subiect în fața căruia stau cu gura căscată. Nu că m-ar fascina, dar de fiecare dată când cineva pleacă „dincolo” simt nevoia să mă opresc și să mă întreb foarte serios: care-i treaba? Care-i rostul? Ce facem mai departe? Răspunsurile variază, în funcție de etapele vieții.

Dar! Nu despre moarte vreau să-ți scriu, ci despre cum putem să-i ajutăm pe cei de lângă noi care sunt în doliu și încă nu pot trece peste această suferință. Așadar, această scrisoare, ca și următoarele trei pe care le vei primi, se vor concentra pe acest subiect: cum putem să depășim durerea pierderii celor dragi.

Primul pas: trăiește-ți emoția până la capăt! Dacă simți că tristețea s-a cuibărit în inima ta, las-o în pace! Fii trist/ă! Ai tot dreptul. Doare! Știu! Doare ca naiba! Îți curg lacrimi pe obraji, realitatea s-a comprimat și parcă tot universul încape acum într-o cutie de chibrituri. Nu încerca să oprești acest val de emoții! Vrei să urli? Ia o pernă și eliberează decibelii în ea! Ieși într-o pădure, du-te la mare și urlă la copaci ori la valuri!

E perfect normal și poate chiar ai nevoie de asta. Dar, totuși, ai grijă să te hidratezi, să ieși în natură, să nu te izolezi. Ai nevoie de sprijin și când o inimă bate lângă a ta, parcă e mai bine. Și stai cât mai mult în natură! Nu glumesc! Frunzele mișcate de vânt, zborul păsărilor, bondarii care se iau la trântă cu polenul din flori, toate îți arată că e un rost, un sens profund în spatele tuturor experiențelor. Care? Îl vei descoperi la timpul potrivit. O călătorie într-un loc nou, o țară străină, ar fi foarte potrivită. Oare ai putea să-ți iei câteva zile libere?

Cât despre tristețe… Va trece ea vreodată? Nu știu. Se mai diminuează, mai scade în intensitate, e adevărat. Dar oare chiar vrem să nu mai simțim această emoție? Eu, sincer, nu aș lua o pastilă împotriva tristeții. Tristețea pe care o simt pentru că tatăl meu nu mai e printre noi este emoția prin care eu mai comunic cu el. Este o tristețe care are imaginea lui. Care îmi amintește de el. Prin care încă mai sunt conectat cu el.

Sigur, nu este o emoție paralizantă. Pentru că el nu ar fi fost de acord ca moartea lui să mă paralizeze. El nu și-ar fi dorit nici o secundă să mă știe prăbușit din cauza lui. Dar prin tristețe mai comunicăm. Eu îi spun cum aș vrea să mă ajute și el mă sfătuiește să o iau mai încet. Răspunsurile vin. Pășesc tiptil în inima mea.

De multe ori, tristețea se confundă cu frica. Frica este foarte inventivă și e maestră în camuflaj. O prinzi imediat când începe să-ți vorbească folosind întrebări de genul: „de-acum, eu ce mă fac?”, „cum mă voi mai descurca în viitor?”, „ce fel de viață voi mai trăi eu dacă X a murit?”. Aici e frica. Frica de noua situație, de noul context. Tristețea este o emoție care se concentrează pe cel care a dispărut. Frica este o emoție care se concentrează pe cel care a rămas. Nu lăsa frica să-ți cucerească inima. Pune în locul ei dragostea! Dragostea care se poate manifesta și prin melancolie și tristețe.

Mai ales dragostea care ți-ar răspunde la întrebarea: cum și-ar dori X (persoana dragă care a murit) să fiu fericit/ă? Ce l-ar bucura? Cum ar arăta fericirea mea din punctul lui de vedere?

Sunt convins că tatăl meu s-ar bucura dacă m-ar vedea fiind un soț și un tată mai atent și mai răbdător, dacă ar ști că inima mea este în familie, alături de soția și de copiii mei. Și cred că de cele mai multe ori, de dincolo, ne zâmbește.

Pasul doi: rămâi prieten cu cel care a trecut la cele veșnice! Despre asta vom povesti data viitoare.

Sper să-ți fi fost de ajutor. Sau să-ți fi oferit un instrument prin care să fii sprijin celor dragi. Nu te speria de ceea ce trăiești! Dar mergi mai departe cu dragoste! Și tu și cel de dincolo o meritați din plin!

Te îmbrățișez din toată inima!

Ștefan

P.S.1 - Știi filmul de animație „Coco” realizat de Pixar și Disney? E construit plecând de la o credință din tradiția mexicană: nimeni nu a murit cu adevărat decât atunci când este uitat definitiv de către cei din prezent. E foarte frumos. Merită văzut.

P.S.2 - Noi credem că cei care nu mai sunt fizic printre noi au dispărut. Dar oare omida nu dispare într-un cocon ca să apară un fluture?